În clasa Biancăi Popescu, copiii au multe de spus. Întreabă, vin cu idei, caută soluții. Sunt 26 de elevi de clasa a III-a, de la Școala Gimnazială I.D. Sîrbu din Petrila, iar învățătoarea lor îi încurajează să-și facă auzită vocea.
Într-o zi, însă, în clasă s-a făcut liniște. Pe ecran se derulau poveștile din Muzeul Viu al Empatiei, despre copii care au crescut în sistemul de protecție și despre oamenii care le-au fost alături. Pentru elevii de 9 ani, era întâlnirea cu o realitate despre care știau foarte puțin.
În clasa mea în care vocea copiilor se aude tare și clar și mult era liniște… A fost un moment de procesare a informației.
Apoi, o fetiță, Irina, a început să întrebe. Și a revenit, de mai multe ori, la ceea ce nu-i dădea pace.
Doamna, dar oamenii ăștia există în realitate? Și acum ce fac? Și dacă sunt adulți mai au nevoie de ajutor?
Pentru un copil care știe că acasă îl așteaptă cineva, poate fi greu de cuprins gândul că alți copii cresc fără această siguranță. În ziua aceea, la Petrila, elevii au început să afle ce înseamnă asta şi să descopere că pot avea un loc în povestea cuiva pe care nu l-au întâlnit niciodată.
Totul a pornit de la o pauză între două lecții
Era sâmbătă, iar Bianca Popescu își pregătea orele pentru săptămâna următoare. Terminase cu Limba română și Matematica și a intrat puțin pe Facebook. Acolo a văzut o postare a lui Mihai Barbu despre cauza pentru care urma să meargă pe jos, pe Lycian Way: sprijinirea copiilor din programul Ajungem MARI.
A intrat pe site, a citit și a făcut o donație. Dar gândul i-a rămas tot acolo.
După ce am donat, am rămas cu o dezamăgire în suflet. Mi se părea puțin ce am făcut și simțeam că vreau să fac mai mult pentru asta, dar încă nu știam cum.
S-a întors la pregătirea orelor. Urma Educația civică, iar în planificare apăreau bunătatea și responsabilitatea.
În clipa următoare am știut ce am de făcut.
Așa au ajuns poveștile din Muzeul Viu al Empatiei într-o clasă din Petrila. Învățătoarea le-a vorbit copiilor despre viața în sistemul de protecție, despre împrejurările în care un copil poate ajunge acolo și despre cât contează să existe cineva care îl vede, îl ascultă și revine lângă el.
Elevii au ascultat fiecare în felul său. Unii au înțeles mai mult, alții au reținut un detaliu care le era apropiat: de exemplu, că Gabi era bun la fotbal. Au venit și întrebările grele, despre despărțirea de părinți și despre întoarcerile care nu se mai întâmplă.
Apoi, în caiete, copiii au încercat să pună în cuvinte sau în desene ceea ce tocmai aflaseră.
Mie mi-a rămas în minte că nu toți copii sunt norocoși ca noi.
Un alt copil a scris:
Sunt uimit cum își pot trăi viața fără părinți.
Sunt cuvinte simple, în care se simte efortul de a înțelege o copilărie foarte diferită de a lor. Iar întrebarea Irinei – dacă oamenii aceștia mai au nevoie de ajutor și după ce devin adulți – duce povestea mai departe decât ora de curs. Ce se întâmplă cu un copil după ce crește? Cine îi rămâne aproape?
Implicarea face diferenţa
După povești, copiii au aflat mai multe despre Mihai Barbu și cei 500 de kilometri pe care și-a propus să-i parcurgă pe jos, pentru a strânge fonduri pentru Ajungem MARI. Ideea i-a fascinat. Au vrut să știe dacă învățătoarea îl cunoaște, de ce a ales tocmai acel drum, câte haine are în rucsac și de ce nu poate lua, din când în când, o mașină la ocazie.
Întrebările lor au adus călătoria mai aproape de ei pentru că aveau de-a face cu un om adevărat, cu un bagaj, cu oboseală și cu mult drum înainte. Pentru a-l încuraja, Bianca a pregătit două bannere. Pe unul a scris numele lui, pe celălalt, distanța și traseul. Băncile au fost așezate într-un șir lung, iar rolele de hârtie au fost întinse de-a lungul lor, doar că hârtia nu ajungea pentru toți copiii. Învățătoarea le-a cerut, ca de obicei, o soluție. Mai aveau nevoie de un banner. Ce să scrie pe el? Lois a venit cu ideea: Ajungem Mari. Acum era loc pentru toţi copiii.
Au pus muzică și s-au apucat să umple literele de culoare. Unii vorbeau întruna, alții fredonau, alții lucrau concentrați, cu limba în colțul gurii. Printre litere au apărut un cort, un bocanc, o casă, un soare. Pe unul dintre afișe, un copil și-a pus amprenta degetului. După ce au terminat, au așezat bannerele pe perete și au înregistrat mesaje pentru Mihai. Iar legătura a continuat.
Îi trimitem periodic câte un filmuleț în privat pe care îl numim Vitamina zilei. Răspunsurile pe care ni le trimite Mihai sunt așteptate cu sufletul la gură.
Undeva, pe un drum lung din Turcia, Mihai primește încurajări de la elevii unei clase din Petrila, iar la şcoală, copiii așteaptă să afle ce le răspunde.
Un „Mulțumesc” pentru fiecare
La fel de firesc a venit și ideea donațiilor din pușculițele personale. Bianca a discutat mai întâi cu reprezentanții părinților, care au preluat organizarea și le-a scris familiilor despre inițiativă. A ținut la câteva lucruri: participarea să fie o alegere, iar sumele să nu devină subiect de comparație între copii.
Dacă s-ar transforma într-o competiție, am pierde șansa unei lecții prețioase despre Bunătate și Modestie.
Când a venit vorba despre umblatul la pușculițe, unii copii au intrat în defensivă. Banii aceia fuseseră strânși cu răbdare şi poate că aveau deja o destinație, o dorință de îndeplinit. Învățătoarea le-a spus că înțelege cât de greu poate fi să se despartă de ei și că fiecare poate decide dacă este pregătit să facă acest gest. Implicarea lor în activitate era deja extrem de valoroasă.
Am avut grijă ca atunci când un copil a donat să nu îl laud sau să îl dau exemplu. I-am spus fiecăruia simplu, Mulțumesc.
Și a mai spus ceva la fel de important.
Nu toți copiii au donat și asta e foarte în regulă.
În felul acesta, fiecare a avut loc în lecție, cu ceea ce a putut și a dorit să ofere. Iar la fel de important este faptul că discuțiile au continuat și acasă. Unii părinți au urmărit alături de copii alte povești din Muzeul Viu al Empatiei. Au încercat să răspundă la întrebări și au privit împreună spre viețile unor oameni pe care, până atunci, nu îi cunoșteau.
Ce încape într-o oră de la școală
Bianca Popescu este în al patrulea an alături de acești copii. Îi învață să aibă păreri, să caute soluții și să se sprijine unii pe alții. Știe că toate acestea se construiesc în timp, în întâmplările obișnuite ale unei zile de școală, atunci când adulții le lasă loc să încerce.
Copiii sunt chiar grozavi. Depinde de noi, adulții de lângă ei, să le facem loc să ia atitudine, să-și facă auzită vocea, să le dăm curaj să fie vulnerabili, să se expună riscului de a greși în fața tuturor.
Dintr-o pauză de sâmbătă, o postare și o lecție pregătită cu grijă au crescut atâtea lucruri care contează: întrebări care nu se termină odată cu ora, conversații în familie, bannere pentru susţinere, bani dăruiți din pușculițe și filmulețe care ajung pe un drum greu din Turcia.
Într-unul dintre caiete, sub întrebarea despre ce le-ar spune afișul oamenilor dacă ar putea vorbi, un copil a scris: „toți copiii sunt importanți.” O lecţie atât de puternică, pe care, din păcate, mulţi o dau uşor uitării.
La Petrila, 26 de copii au început să descopere, cu ajutorul învăţătoarei lor, cât de mult adevăr încape în aceste cuvinte. Iar pentru noi, cei din Ajungem MARI, e o bucurie să știm că poveștile copiilor pe care îi sprijinim au ajuns într-o clasă în care au fost ascultate cu atâta grijă. Mulţumim pentru suport, pentru grijă şi pentru oamenii fabuloşi care sunteţi!