„Copiii din centre sunt dificili.”; „Nu vor să învețe.”; „Sunt agresivi.”; „Au fost abandonați.”; „Nu se vor descurca niciodată singuri.”
Sunt cuvinte pe care le auzim frecvent atunci când vine vorba despre copiii care cresc în sistemul de protecție. Uneori sunt rostite din necunoaștere, alteori dintr-o încercare de a explica rapid o realitate complicată. Doar că, atunci când o poveste întreagă este redusă la o etichetă, copilul dispare din ea.
De peste 12 ani, Ajungem MARI lucrează împreună cu copii și tineri din sistemul de protecție din România, în centre de plasament, case de tip familial și alte servicii de protecție specială. Sunt mii de copii, cu povești, personalități, dificultăți și visuri diferite. Nu există un singur fel de a fi copil instituționalizat, aşa cum nu există un singur fel de a te uita la el. Primul pas pentru a-i sprijini este să renunțăm la ideea că știm deja cine sunt, aşa că ne uităm acum la câteva dintre cele mai des întâlnite prejudecăţi referitoare la ei.
1. „Toți copiii instituționalizați au fost abandonați”
Este una dintre cele mai răspândite presupuneri și una dintre cele mai simplificatoare. Copiii ajung însă în sistemul de protecție din motive diferite. Pot exista situații de neglijare severă, abuz, violență domestică, consum problematic de alcool sau droguri în familie, decesul părinților ori alte situații în care familia nu poate asigura, temporar sau pe termen lung, îngrijirea copilului.
Unii copii păstrează legătura cu părinții sau cu alte rude. Alții nu. Uneori există dor și iubire în relația cu familia, chiar dacă aceasta nu a putut să ofere copilului condițiile de care avea nevoie. Alteori există furie, dezamăgire sau o ruptură aproape completă.
Nu există o singură poveste, iar „copil abandonat” nu este o identitate. Este o experiență prin care unii dintre acești copii sunt nevoiţi să treacă.
Citeşte întreg materialul pe Kudika: Cum poți deveni voluntar în cea mai mare organizație care sprijină copiii care cresc fără familie