Ioan Racu, 66 ani, Vaslui. Florin Racu, 34 ani, București. Tată şi fiu, împreună în echipa Ajungem MARI, aleargă pentru copiii din centrele de plasament.
Tata va împlini 66 de ani în septembrie și pentru că s-a pensionat anticipat și fiind un om activ toată viață lui, neavând stare, s-a apucat de făcut mișcare și uite așa a ajuns să alerge distanţe lungi. Anul trecut, pentru că împlinea 65 de ani, a făcut 65 de ture de stadion. 65 x 400m au fost cam 26 de km. Cred că ăsta e și recordul lui personal. Deși eu am făcut handbal vreo 16 ani nu cred că am alergat niciodată atât. :))
Nu știu dacă sportul ne ajută să ne apropiem mai mult, deși îmi povestește zilnic că a fost să facă mișcare, câți km a alergat sau câte scări a urcat. Cred că ne apropie într-un fel, pentru că eu îl încurajez să facă asta și pentru că are o pensie destul de mică, sunt cel care îi cumpără echipamentele și încearcă să îl motiveze și să îi menajeze sănătatea. Dacă ar fi după tata, cred că ar alerga desculț, dar eu am grijă de articulațiile lui. 🙂 Cred că și ăsta e un fel de a spune că ne-a apropiat. Grijă fiu-tată. :))
Din nefericire nu avem ocazia să ne antrenăm împreună pentru că el e la Vaslui, iar eu sunt în București. Cu siguranță mi-ar fi făcut plăcere să mă antrenez cu el, mai ales că el deja e cunoscut pe stadionul din Vaslui unde aleargă. Oamenii care se mai antrenează acolo deja îl cunosc și nimeni nu-i crede vârsta. :)) După cum am spus, ne încurajăm de la distanță. Eu îi laud orice performanță, iar el, fără să știe, mă motivează și pe mine să alerg. Dacă tata, la 66 de ani, poate, eu la 34 ce scuză am?! Cât despre alergatul cu Aki, e greu să faci asta când ai un beagle care e mereu cu nasul pe jos și distras de mirosuri. Cred că aș alerga mai mult prin boscheți. :)) Dar ar fi fost ceva să fi reușit performanța să alergăm toți 3. Până acum nu ne-a văzut lumea în formula asta, dar cred că tata ar trebui să fie un exemplu pentru ceilalți. 🙂
Cunoscându-l foarte bine pe tata, probabil va fi super mega copleșit de emoții în timpul competiției, dar nu o va arăta. :)) Până nu demult poate eram băiatul tatei, dar de ceva timp a acceptat și el că am devenit bărbat și cred că sentimentul de a alerga “braț la braț” va fi de nedescris. Sau dacă vom ajunge la curse diferite măcar vom ști amândoi că am făcut ceva împreună pentru o cauza nobilă, fiecare în felul lui. 🙂
Eu ascult muzică în timpul antrenamentului. Cel mai greu mi se pare să îți ții mintea ocupată sau concentrată la alergat. Pe când tata, nu. Nu știu cum reușește și la ce se gândește cât aleargă el câte 10-15-20 de km. În urmă cu un an i-am cumpărat cartea lui Tiberiu Uşeriu, “27 de pași”, să o citească și se pare că a găsit acolo ceva motivație. După ce a terminat-o de citit mi-a zis că îi pare rău că nu s-a apucat de alergat mai devreme. :)) După antrenament eu nu fac mare lucru. Din nefericire, de cele mai multe ori sar peste partea de stretching și ori mă grăbesc să ajung la muncă, ori să fac un duş și să zac într-un fotoliu. Ceea ce o mare greșeală din punct de vedere sportiv. 🙁
Tata e un munte de voință și ambiție și. în același timp. un om cu un grad de toleranţă la “durere” de nedescris. Dacă el își propune să alerge un maraton în următorul an, ceea ce nu ar fi deloc ușor, el cu voința, ambiția și cu frica de eșec ar reuși. Îmi pare rău că n-am moștenit asta de la el. Dacă va fi de acord să ne dezvăluie rețeta succesului cred că voi fi primul care măcar va încerca să o aplice, că nu garantez că îmi va și ieși. :))
Este o plăcere și o mândrie să vorbesc despre tata și performanța lui de a face sport la vârsta lui. Sper să fiu și eu ca el când voi fi la vârsta sa.