Mihai Barbu a pornit singur, cu rucsacul în spate, pe un drum de aproximativ 500 de kilometri prin Turcia. Are de urcat, de coborât, de găsit apă și un loc în care să doarmă, iar uneori, probabil, de negociat cu propriile picioare continuarea călătoriei. Pentru noi, cei care îl urmărim de acasă, a lăsat o invitație mult mai simplă: să donăm pentru copiii și tinerii din proiectul Ajungem MARI. El își dorește să ducă acest drum până la capăt, iar împreună, putem face ca din călătoria lui să vină ceva bun și în viețile lor.
Dacă îl cunoașteți pe Mihai, probabil că ați călătorit deja cu el, virtual. Fotograf și autor al cărții „Vând kilometri”, a mers pe motocicletă până în Mongolia și înapoi, într-o aventură care a devenit apoi poveste pentru mulți alți oameni. Mai târziu, drumurile au făcut loc unei familii: alături de soţie şi fiu, a călătorit cu motocicleta cu ataș prin 41 de țări, în 2015. În 2017, au ajuns împreună până în Mongolia. Sunt călătorii de zeci de mii de kilometri, dar, în fotografiile și poveștile lui, rămân mai ales oamenii, întâlnirile și viața care se întâmplă între plecare și întoarcere.
Pentru noi, Mihai este și omul care a îndreptat aparatul de fotografiat către copii și tineri ale căror povești avem nevoie să le cunoaștem mai bine. Fotografiile realizate în timpul activităților cu ei, au însoțit proiectul Muzeul Viu al Empatiei şi nu numai. A contribuit la realizarea imaginilor pentru multe dintre campaniile noatre, ajutându-ne să aducem mai aproape de public realitatea copiilor din sistemul de protecție. A alergat apoi la semimaraton pentru aceeași cauză, iar acum ne invită să îi fim alături într-o nouă călătorie.
Lucrez demult cu Ajungem MARI și, ori de câte ori pot, ajut. Fac asta pentru că știu că dintre faptele bune pe care le poate face un om, când ajuți un seamăn care n-a avut la fel de mult noroc ca tine, nu numai că aduce multe puncte pe lista lui Sf. Petru, dar te face să te ai și bine cu tine.
De data aceasta, motocicleta a rămas acasă. Mihai a plecat pe 8 octombrie cu un bilet de avion dus spre Antalya, apoi a luat un autocar până la Fethiye. De acolo își propune să meargă înapoi spre Antalya, de-a lungul coastei peninsulei Teke, pe Lycian Way, sau Likya Yolu. Și-a rezervat aproximativ 35 de zile pentru călătorie și spune încă de la început că speră să reușească.
Ultima dată când am cărat un rucsac în spate pe poteci a fost în liceu, și să tot fie vreo 30 de ani atunci. Mi-ar plăcea să zic c-au fost 30 de ani de antrenamente, dar aș minți.
Este o călătorie pe care a ales să o facă pentru el, cu bucuria plecării, cu îndoieli și cu dorul care a apărut încă înainte să iasă pe ușă. Iar în primele relatări se simte și cât de personală este această încercare. Nu știe dinainte cum vor arăta zilele următoare. Știe însă că a ajuns acolo și că vrea să meargă.
Primele zile au adus păduri de pin, un ocol prin orașul fantomă Kayaköy, căldură, multă apă băută și bucurii cărora, de acasă, poate nu le-am acorda aceeași importanță. După patru kilometri și jumătate de urcuș, un suc de rodie înghețat merită propria poveste. Un ciorchine de struguri primit de la un apicultor întâlnit lângă un izvor rămâne printre întâmplările zilei. La fel, o cafea turcească, o țestoasă mică sau o pisică hotărâtă să participe la micul dejun.
Mihai le povestește cu umor, inclusiv când lucrurile nu ies conform planului. Cele două campinguri în care voia să doarmă sunt închise, dar a găsit o cameră la 19 euro, într-un hotel cu o privelişte senzaţională. Ajunge la Kabak cu genunchii și tălpile greu încercate de coborâre, apoi are nevoie de puțin YouTube ca să monteze cortul. Își ia o zi de odihnă și sărbătorește cele 40 de minute în care a reușit să doarmă la prânz ca pe o minune locală.
Aș mai vrea să spun că la un moment dat, când mergeam eu singur pe poteci, în pădurile alea de pin, de zici că acuma trece unicornul prin cadru, m-am oprit și m-am uitat în jur și nu știu cum să pun în cuvinte, dar mi-a dat seama că sunt foarte aici și că sunt foarte acum. Și am simțit nevoia să mulțumesc și am făcut-o cu voce tare.
Pe 11 octombrie, parcursese deja peste patruzeci de kilometri. Îl așteaptă încă mult drum, iar noi vom reveni cu poveștile lui, pe măsură ce ni le va putea împărtăși. Deocamdată, el merge, se oprește, își trage sufletul și descoperă ce îi aduce fiecare zi. Noi putem să îl însoțim de aici și să răspundem invitației cu care a pornit.
Spuneam, când am alergat semimaratonul pentru aceeași cauză, că-mi va fi greu, dar infinit mai ușor decât le e lor. Așa spun și acum.
La momentul redactării articolului, 5.155 de lei au fost deja donați, din obiectivul de 20.000 de lei. Le mulțumim tuturor celor care au ales să fie alături de Mihai și de copiii și tinerii pe care îi sprijinim.
O să fiu singur, dar îmi place să cred că nu de tot. Din motivul ăsta m-aș bucura dacă m-ați susție cu o donație pentru copiii și tinerii instituționalizați pe care-i ajută prietenii de la Ajungem Mari.
Putem să îi răspundem fiecare dintre noi. O donație pe pagina lui de Galantom este felul nostru de a merge alături de el și de a fi aproape de copii. Donează și tu aici: Pagini fundraising – Mihai Barbu: 500 de km pe Lycian Way pentru tinerii instituționalizați – Galantom – Comunitatea oamenilor de bine.
Foto credit: Mihai Barbu