La 10 ani, Andreea a auzit o propoziție pe care nu a uitat-o niciodată. Era într-o sală de judecată, după ani în care copilăria ei fusese foarte departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Un procuror a luat-o de mânuțe, a dus-o în mijlocul sălii și i-a spus că, dacă vrea să-i fie bine în viață, trebuie să învețe. Să facă o facultate şi apoi un master.
Singurul salvator din povestea ta ești doar tu. Lumina este la capătul tunelului. Nu renunța. Vei reuși.
I-a mai spus ceva: că o vede ajungând contabilă. Astăzi, Andreea are 24 de ani. A terminat facultatea și, anul acesta, şi masterul în contabilitate, expertiză și audit. Lucrează în domeniul care îi place, are permis de conducere, mașină și planuri pentru viitor. Și, da, este contabilă. Dar până aici a fost un drum lung.
A învățat alfabetul și tabla înmulțirii la lumina lumânării
Andreea a crescut într-un mediu în care lucrurile pe care mulți dintre noi le considerăm firești – siguranța, liniștea, o masă caldă, un loc în care să înveți – nu erau garantate. Dimpotrivă!
La lumina lumânării am învățat și alfabetul și tabla înmulțirii. Chiar asta îmi aduc aminte din copilărie.
La 8 ani și jumătate a ajuns în comă, la spital, iar doi ani mai târziu a vorbit în instanță despre ceea ce i se întâmplase. Nu știa atunci cum va arăta viața ei. Știa doar că vrea să scape din mediul în care supravieţuirea era la limita miracolului. Procurorul de caz a fost la acel moment omul care i-a dat speranţă.
Mi-a spus că nu este deloc ușor, dar pot. Cu ajutorul bunului Dumnezeu o să reușesc. Și dumnealui mi-a spus că eu o să merg, o să ajung să fac o facultate.
Andreea a ținut minte şi a făcut din acea promisiune un drum.
De acolo am avut îndrumarea. De la dumnealui o am și de la el am legat promisiunea aceea atât de mare și nu m-am lăsat până nu am împlinit-o.
Când a intrat la liceu, Andreea a avut în sfârșit lângă ea un adult care a văzut că are nevoie de ajutor. Diriginta ei a aflat prin ce trece și a făcut demersurile pentru ca adolescenta să ajungă în sistemul de protecție. A ajuns la centru la vârsta de 17 ani.
Nu a fost deloc ușor. Pentru un copil obișnuit cu nesiguranța, chiar și un loc în care există mâncare și un pat poate părea, la început, greu de acceptat. Erau reguli, restricții, lucruri care se mișcau greu. Dar, pentru prima dată, Andreea a avut acces la oportunități care aveau să-i schimbe viața.
Dacă nu ajungeam la centru, poate nu aveam o bursă, nu puteam să-mi cumpăr ceea ce-mi doresc sau nu puteam să fac cursuri de canto, de pian, de care am mai făcut. Adică am avut foarte multe oportunități, vă spun chiar foarte multe.
Și multe dintre aceste oportunități au venit prin voluntarii Ajungem MARI.
Nu eram atât de bazată pe cunoștințele mele.
Andreea avea nevoie de ajutor la materiile pentru școală, aşa că voluntarii au ajutat-o la engleză, română și matematică. Sprijinul lor nu s-a oprit însă la lecții, iar cu unul dintre ei a legat o relaţie care i-a definit, din nou, drumul.
A fost foarte drăguță și de treabă. M-a susținut foarte mult și m-a ajutat foarte mult la română.
Avea nevoie să-și îmbunătățească modul de exprimare și să-și ridice nota pentru a putea intra la facultate pe un loc fără taxă. Şi a reușit.
Am fost la buget în toți cei trei ani la facultate. La master am intrat inițial pe taxă primul semestru, dar după aceea am urcat pe locurile de la buget.
Andreea vorbește despre educație nu ca despre ceva abstract, ci ca despre ceva care i-a dat efectiv putere.
Când ai anumite cunoștințe, ai și putere. Adică ești mult mai bazată, ai mai multă încredere în tine.
De la „Nu o să faci nimic cu viața ta” la Master
Au existat și oameni care i-au spus că nu va reuși. Oameni care au descurajat-o, care i-au pus piedici sau care au judecat-o înainte să o cunoască. Andreea a ales să meargă mai departe.
Mulți mi-au spus că n-o să mă descurc la facultate, dar nu am vrut să-i ascult pentru că de-a lungul timpului tot mi-au spus că n-o să ajung cineva.
Dar ea tot a încercat. A finalizat toate studiile şi munceşte în domeniul în care şi-a dorit.
Îmi place foarte mult să lucrez cu cifrele.
Ţine evidența mai multor firme, lucrează cu bonuri, chitanțe și facturi, face balanțe și bilanțuri, depune declarații şi vorbeşte despre toate astea cu o pasiune pe care rar o mai observi.
Viața pe care o are astăzi nu seamănă deloc cu cea pe care o avea copil fiind şi tocmai de aceea știe cât de important este ca un copil să întâlnească, la momentul potrivit, pe cineva care să creadă în el. Pentru Andreea, voluntarii nu au fost doar oameni care au venit să o ajute să rezolve niște exerciții, ci oameni care au rămas. Şi ştie câtă nevoie au în continuare copiii din sistem de astfel de oameni.
Dacă vin acolo, să vină cu tot sufletul, să le fie alături și să-i ajute ca și pe frații lor sau copiii lor. Să fie răbdători, calmi, calzi și să le ofere tot sprijinul de care au ei nevoie.
Dacă am putut atunci, pot și acum
Astăzi, Andreea se uită în urmă altfel. Nu are cum să uite greul sau răul, nu spune că nu mai are momente dificile, dar știe că a trecut prin lucruri pe care copilul de atunci nu și-ar fi imaginat că le poate depăși. Iar când viața devine grea, se întoarce iar şi iar la acel copil.
Mă gândesc la trecutul meu, că am supraviețuit unor lucruri foarte grele și mă gândesc că dacă am putut atunci, pot și acum.
Iar aceasta este cea mai frumoasă definiție a reușitei Andreei. Nu faptul că are diplome, job, permis sau maşină, ci faptul că, în ciuda tuturor lucrurilor şi oamenilor care i-au spus cândva că nu poate, a ajuns să creadă în propriul ei „pot”.
Ai putea spune că este o poveste despre ambiție și despre muncă, dar Andreea știe că mai este ceva. Este și o poveste despre oameni care au intervenit la timp, oameni care au privit-o ca pe un copil care poate ajunge oriunde dacă primește șansa de a încerca.