Nu de puţine ori copiilor instituţionalizaţi li se pun etichete dintre cele mai grele: „Sunt violenţi”, „Nu vor să înveţe”, „Nu se pot integra în societate”, „Toţi au fost abandonaţi.” Realitatea este mult mai complexă. De peste 12 ani lucrăm, la Ajungem Mari, direct cu mii de copii și tineri din centre de plasament, case de tip familial și alte servicii de protecţie specială din România. Am văzut povești foarte diferite și știm că cele mai răspândite mituri despre copiii instituţionalizaţi nu doar că sunt false, ci îi rănesc și le reduc șansele de a avea o viaţă normală.
Cine sunt copiii instituţionalizaţi
Copiii instituţionalizaţi sunt copii care, din diferite motive, nu pot locui împreună cu familia lor și beneficiază de măsuri de protecţie oferite de stat. Ei pot locui în:
- centre de plasament;
- case de tip familial;
- apartamente protejate;
- alte servicii rezidenţiale.
Este important de înţeles faptul că instituţionalizarea nu definește copilul. Este doar contextul în care trăiește, temporar sau pentru o perioadă mai lungă.
Mitul 1: Toţi copiii instituţionalizaţi au fost abandonaţi
Este probabil unul dintre cele mai întâlnite mituri. În realitate, motivele pentru care un copil ajunge în sistemul de protecţie sunt diverse:
- neglijare severă;
- abuz fizic sau emoţional;
- violenţă domestică;
- consum de alcool sau droguri în familie;
- decesul părinţilor;
- sărăcie extremă combinată cu alte vulnerabilităţi;
- imposibilitatea temporară a familiei de a avea grijă de copil.
Unii copii păstrează legătura cu părinţii sau rudele, alţii nu. Fiecare situaţie este diferită.
Mitul 2: Copiii instituționalizaţi sunt „copii-problemă”
Un copil care a trecut prin traume poate avea dificultăţi emoţionale sau comportamentale, dar trauma nu-l transformă în ceea ce unii numesc „un copil rău”. Nu există copii răi, dar e adevărat că mulţi copii dezvoltă mecanisme de apărare care se manifestă prin faptul că aceştia:
- evită să aibă încredere în adulţi;
- reacţionează impulsiv;
- sunt retrași;
- par indiferenţi.
Aceste comportamente sunt, de multe ori, consecinţe ale experienţelor dificile prin care au trecut, nicidecum trăsături de caracter. Din experienţa voluntarilor Ajungem MARI, atunci când un copil primește răbdare, consecvenţă și relaţii sigure, multe dintre aceste comportamente se diminuează în timp.
Mitul 3: Nu vor să înveţe
Mulţi copii din sistem au întârzieri școlare, însă cauzele sunt adesea legate de:
- schimbarea repetată a școlilor;
- lipsa sprijinului educaţional în primii ani;
- traumă;
- lipsa unui adult care să îi ajute constant;
- încredere scăzută în propriile capacităţi.
La Ajungem MARI, am întâlnit copii care spuneau despre ei că sunt „proști”, iar după câteva luni de meditaţii și încurajări au început să ia note bune și să creadă în ei. Diferenţa, de cele mai multe ori, nu o face inteligenţa, ci faptul că cineva le-a oferit timp și încredere.
Mitul 4: Nu pot avea o viaţă normală
Da, copiii instituţionalizaţi pleacă în viaţă cu mai multe obstacole, dar asta nu înseamnă că viitorul lor este deja scris. Foşti beneficiari ai programelor Ajungem MARI au devenit:
- studenţi;
- profesori;
- IT-işti;
- asistenţi medicali;
- electricieni;
- mecanici;
- voluntari care îi ajută acum pe alţi copii.
Succesul nu apare peste noapte, dar este posibil atunci când copilul are acces la educaţie, modele pozitive și sprijin pe termen lung.
Mitul 5: Au nevoie doar de bani
Resursele financiare sunt importante, dar la fel de important este timpul unui adult. Un copil are nevoie de cineva care:
- îl ascultă;
- îl încurajează;
- îl ajută la teme;
- îl învaţă lucruri practice;
- îi arată că poate avea încredere într-un adult.
De aceea voluntariatul poate schimba profund viaţa unui copil.
Mitul 6: Toți copiii instituţionalizaţi sunt la fel
Acesta este poate cel mai periculos mit. Copiii din sistem sunt la fel de diferiţi ca orice alţi copii. Au:
- personalităţi diferite;
- talente diferite;
- pasiuni diferite;
- temperamente diferite;
- vise diferite.
Unii iubesc matematica, alţii desenează. Unii sunt pasionaţi de fotbal, alţii citesc sau cântă. Reducerea lor la eticheta de „copii din centre” îi privează de identitatea lor reală şi şanse pe măsura abilităţilor personale.
Mitul 7: Nu poţi face o diferenţă ca voluntar
Mulţi oameni cred că nu pot schimba viaţa unui copil dacă merg la el doar câteva ore pe săptămână. Experienţa Ajungem MARI arată contrariul. Pentru un copil care a schimbat numeroși adulţi în viaţa lui, faptul că un voluntar vine constant, săptămână după săptămână, poate însemna:
- stabilitate;
- încredere;
- motivaţie;
- sentimentul că este important pentru cineva.
Uneori, schimbările mari încep cu gesturi aparent mici.
Ce au nevoie, de fapt, copiii instituţionalizaţi
Mai mult decât orice, au nevoie de șanse. Au nevoie de adulţi care să îi vadă dincolo de etichete, de educaţie, relaţii stabile. Au nevoie să fie ascultaţi, să li se spună că pot reuși, dar şi ca societatea să renunţe la prejudecăţile care îi urmăresc chiar și după ce părăsesc sistemul de protecţie.
Cum îi sprijină Ajungem MARI
Ajungem MARI este unul dintre cele mai mari programe educaţionale bazate pe voluntariat dedicate copiilor și tinerilor din sistemul de protecţie din România. Voluntarii desfășoară săptămânal activităţi educative, îi ajută pe copii să își descopere pasiunile, îi sprijină la învăţătură, dezvoltă abilităţi de viaţă independentă și, poate cel mai important, construiesc relaţii bazate pe încredere și continuitate.
Mii de copii au avut, datorită voluntarilor, primul adult care a crezut cu adevărat în ei.
Citeşte şi: „Pot să mă așez lângă tine?” Uneori, de aici începe schimbarea – Ajungem MARI