Sunt întâlniri care trec pe lângă noi și sunt întâlniri care ne schimbă, discret, felul în care vedem lumea. Nu pentru că s-a făcut gesturi spectaculoase, ci printr-o privire caldă, un moment vulnerabil de sinceritate sau o prezenţă care rămâne.
Pentru Irina Semaca, General Manager Hilton Garden Inn Bucharest Old Town, drumul către implicare nu a început cu un plan mare, ci cu o convingere simplă: că binele se construiește din alegeri mici, făcute conștient, zi de zi. Din dorinţa de a fi în jurul oamenilor, de a le înţelege poveștile și de a crea spaţii în care fiecare să se simtă văzut, ascultat şi respectat. Poate că tocmai această încredere profundă în oameni, chiar și atunci când pare prea mult, este cea care o face să rămână aproape.
Colaborarea cu Ajungem MARI nu a fost o întâmplare izolată, ci o reîntâlnire. Una dintre acele coincidenţe care, de fapt, spun o poveste mai mare. O vizită aparent obișnuită la hotel, câţiva copii, câteva conversaţii și, dincolo de ele, recunoașterea unui sens comun: acela de a fi acolo pentru cineva, atunci când contează.
În Muzeul viu al empatiei, Irina a descoperit nu doar emoţia puternică a poveștilor spuse prin artă, ci și ceva mai profund: răbdarea. Şi tot cu emoţie a apărut şi acest interviu despre copii care, fără să își propună, devin lecţii de curaj, despre voluntari care aleg să rămână chiar și când nu e ușor şi despre acele întâlniri care nu schimbă lumea dintr-odată, dar schimbă, pas cu pas, vieţi.
Pentru început, ne-ar plăcea să vă cunoaștem dincolo de rolul profesional: cine este Irina Semaca și ce o motivează în ceea ce face zi de zi?
Mi-a plăcut întotdeauna să fie înconjurată de oameni, să le aflu poveștile, să înțeleg ce îi formează, ce îi motivează și cum anumite întâlniri le pot schimba parcursul. Cred foarte mult în puterea educației de a transforma vieți, dar la fel de mult cred și în forța întâlnirilor dintre oameni. Uneori, o conversație, un context potrivit sau un om care apare la momentul oportun pot deveni definitorii pentru drumul pe care îl alegem mai departe. Tocmai această bucurie de a cunoaște oameni și de a fi în jurul lor m-a dus firesc spre ospitalitate. Mi s-a părut mereu un domeniu profund uman, în care fiecare zi îți oferă șansa unor întâlniri noi și a unor povești diferite. Dincolo de meseria în sine și de rezultate, ceea ce m-a ținut în acest domeniu a fost mereu componenta umană. Mă motivează ideea că putem crea contexte în care oamenii se simt bineveniți, văzuți și respectați, fie că vorbim despre oaspeți, colegi sau copii implicați în proiecte sociale.
Și da, de-a lungul carierei mi s-a spus uneori că am prea multă încredere în oameni. Dar am ales să văd asta ca pe o resursă, nu ca pe o slăbiciune. Cred în potențialul lor de a crește, de a învăța și de a deveni mai buni atunci când primesc contextul potrivit. Poate că exact această credință mă motivează, zi de zi, în tot ceea ce fac.
Ce v-a atras iniţial înspre zona de implicare socială şi proiecte cu impact?
Cred că totul a pornit din convingerea că binele nu începe neapărat cu gesturi mari, ci cu alegeri mici făcute conștient. Sunt multe lucruri pe care le facem aproape automat, an de an, din obișnuință, poate un cadou simbolic, un gest de sezon, o atenție pentru cineva drag. La un moment dat, am realizat cât de mult sens pot căpăta aceste gesturi atunci când alegi să le transformi într-o formă de sprijin pentru cineva care are nevoie. Fiecare dintre noi decide zilnic cum folosește chiar și o sumă mică, iar uneori exact aceste alegeri aparent banale pot genera un impact real.
Cum a început colaborarea cu Ajungem MARI?
În anul 2016, am început să caut un program de voluntariat. Băiatul meu, pe atunci în vârstă de 6 ani, urma să plece în vacanță la bunici, iar eu rămâneam singură câteva luni în București. M-am gândit că ar fi o ocazie bună să fac ceva constructiv cu timpul meu. Așa am ajuns să cunosc „Ajungem Mari”. Ulterior, fiind mamă singură și odată cu începerea școlii, a trebuit să renunț. Însă, după câțiva ani, drumurile noastre s-au intersectat din nou — coincidență sau poate nu.
Într-o zi, Alina Soare a venit în vizită, împreună cu câțiva copii, pentru a vedea hotelul. A fost mai mult decât o simplă vizită. De acolo, lucrurile au evoluat firesc: am cunoscut-o și pe Iarina și mi-am dat seama ce oameni minunați sunt și ce construiesc în jurul acestor copii, am înțeles câtă dăruire, câtă răbdare și câtă iubire există în tot ceea ce fac.
Și atunci am știut, fără ezitare, că vreau să fac parte din această poveste. Să fiu acolo, să contribui, să susțin — atât cât pot, dar cu toată inima.
Ce v-a făcut să spuneţi da implicării în proiectul Muzeul viu al empatiei?
E un proiect care apropie oamenii de o realitate pe care, de multe ori, o înțelegem doar de la distanță, aceea a abandonului. Ce m-a convins în mod special este felul în care copiii reușesc să își exprime emoțiile și experiențele prin artă, teatru, pictură sau muzică. Sunt forme prin care pot spune lucruri greu de rostit direct, iar asta transformă arta într-un prim pas al vindecării. Mi se pare foarte valoros că proiectul nu rămâne doar la nivelul emoției, ci creează și context pentru implicare reală, pentru dialog, voluntariat și o comunitate mai atentă la nevoile acestor copii.
Ce aţi simţit la primul contact cu copiii din program?
M-a surprins cât de repede dispar barierele. La început ai impresia că tu vii către ei, dar, de fapt, ei sunt cei care te aduc foarte repede într-un spațiu sincer, fără formalități. Și cred că asta mi-a rămas cel mai mult. Nu neapărat emoția în sine, ci autenticitatea momentului și felul în care te face să fii cu adevărat prezent acolo. În același timp, astfel de întâlniri te opresc puțin din ritmul tău și te fac să te uiți mai atent la propria viață, la relațiile cu cei apropiați, la lucrurile pe care le iei ca fiind firești. Îți dau un sentiment de recunoștință și, poate mai important, dorința de a fi mai prezent și de a face, la rândul tău, mai mult bine.
Dacă ar fi să descrieţi Muzeul viu al empatiei în câteva cuvinte, care ar fi acelea?
Emoție, multă emoție. Tristețe, dar și bucurie pentru acei copii care au reușit, având norocul de a avea aproape un voluntar de la „Ajungem Mari”.
Un loc în care ajungi să vezi oamenii aproape ca printr-o radiografie, dincolo de aparențe, exact așa cum sunt ei. Și, odată ce îi vezi așa, îi și auzi și îi înțelegi altfel, cu tot ce poartă: vulnerabilități, forță, fragilitate. După cum spuneam mai devreme, cred că arta are aici un rol esențial pentru că îi ajută pe copii să se exprime într-un mod uimitor, atunci când cuvintele nu se găsesc. Sau sunt de prisos.
A existat un moment din cadrul evenimentelor care v-a rămas în suflet?
Au fost mai multe, fiecare cu emoția lui aparte. Întâlnirea cu Vanessa și cu Răzvan, privirile lor, felul în care îți rămân în suflet fără să spună prea multe. Și, poate mai mult decât orice, dansul fetelor gemene din Iași — un moment de o sensibilitate rară, care a adunat în el, parcă, toată povestea acestor copii: fragilitate și putere, tristețe și speranță, toate într-un singur gest.
Din perspectiva dumneavoastră, cât de important este ca mediul corporate să se implice în astfel de iniţiative?
Lucrurile nu trebuie să pornească întotdeauna de la strategii, uneori sunt suficiente gesturi mici, fie că vorbim de un spațiu pus la dispoziție, pentru puțin timp, de o donație, un marțisor, o decorațiune, o implicare punctuală. Dar, puse cap la cap, pot însemna foarte mult pentru cineva. Iar mediul corporate are această șansă: să transforme resursele pe care le are în lucruri simple, dar cu impact real.
Ce credeţi că câștigă o echipă atunci când se implică în proiecte sociale?
Eu cred că atunci când oamenii fac bine împreună, se apropie foarte mult. Se cunosc altfel, se sudează și, fără să își propună neapărat asta, ajung să lucreze și mai bine ca echipă. Astfel de experiențe creează legături reale între oameni, iar asta se simte apoi natural și în felul în care colaborează zi de zi.
Cum a fost primit acest tip de iniţiativă în cadrul echipei Hilton?
De-a lungul anilor, echipa s-a format în jurul acestui tip de inițiative, iar oamenii sunt solidari, sar repede când e nevoie și nu au nevoie de foarte multe explicații ca să se mobilizeze. Poate și pentru că lucrăm în ospitalitate, unde e aproape reflex să fii atent la ceilalți. Așa că, atunci când apare o ocazie să faci bine, lucrurile se mișcă destul de natural.
Ce a schimbat această experienţă în modul în care vedeţi empatia sau relaţia cu ceilalţi?
A fost prima dată când am văzut empatia și ca pe o lecție despre răbdare. Răbdarea de a nu forța lucrurile, de a lăsa spațiu celui din fața ta, mai ales când vine cu vulnerabilități, frici sau experiențe grele. Și, în același timp, m-a impresionat răbdarea voluntarilor. Felul în care aleg să fie acolo pe termen lung, să construiască încredere pas cu pas, fără grabă, însoțindu-i pe copii până ajung mari. Cred că asta mi-a schimbat perspectiva: empatia nu e doar despre a simți, ci despre a avea răbdare să fii acolo, constant, până când celălalt e pregătit să se deschidă.
Aţi avut mai multe întâlniri cu copiii şi tinerii din programul Ajungem MARI. Ce v-au adus dvs, la nivel personal?
Mi-au confirmat, încă o dată, că întâlnirile chiar pot schimba un parcurs. Nu neapărat spectaculos sau dintr-odată, ci în feluri mici, care se adună: te fac mai atent, mai prezent, mai conștient de oameni și de poveștile lor.
Pentru mine, aceste întâlniri au fost și un reminder despre cât de important este să fii acolo, într-un moment potrivit, pentru cineva. Până la urmă, nu ce luăm noi dintr-o întâlnire rămâne cel mai important, ci urmele pe care le lăsăm, uneori chiar fără să ne dăm seama, în celălalt.
Toate aceste întâlniri mă motivează să mă implic mai mult, să dau mai mult și să încerc, pe cât pot, să fiu acel sprijin care, la un moment dat, poate face diferența.
Ce mesaj aveţi pentru copiii şi tinerii noştri?
Mi-e greu să dau sfaturi unor copii și tineri care au trecut prin atât de multe, poate mai mult decât mulți dintre noi. Mai degrabă i-aș încuraja, la fel cum îl încurajez și pe copilul meu, să nu renunțe la ei și la drumul lor, chiar și atunci când lucrurile par nedrepte sau prea grele. Să rămână curioși, să învețe, să își ia în serios șansele, oricât de mici ar părea la început. Să creadă în puterea exemplelor: sunt mulți tineri din proiectul ”Ajungem Mari” care au pornit din situații similare și au reușit să își construiască un drum. Poate ajută să se uite la ei și să își dea voie să creadă că este posibil și pentru ei. Și, dacă se poate, să rămână aproape de oamenii care le vor binele: mentorii, voluntarii, oamenii buni din jurul lor, care îi susțin. Pentru că uneori, când cineva crede în tine, începi și tu să crezi puțin mai mult.
Ce v-ar face să continuaţi să susţineţi astfel de proiecte şi pe viitor?
Cred că lucrurile de genul acesta continuă aproape de la sine, atunci când vezi că au sens. Când întâlnești oameni, copii, voluntari și vezi impactul real, chiar și în lucruri mici, nu prea mai apare întrebarea dacă merită sau nu, pur si simplu vrei sa faci mai mult.
Dacă ar fi să descrieţi în câteva cuvinte de ce merită susţinut Ajungem MARI, care ar fi acelea?
Voluntarii – pentru răbdarea lor și pentru că aleg să rămână. Pentru că își asumă, firesc, rolul de frate sau soră mai mare și nu pleacă atunci când devine greu. Sunt acolo, pas cu pas, până când copiii ajung mari.
Copiii – pentru că sunt, fără să își propună, niște luptători. Pentru poveștile lor, care poate nu sunt mereu despre reușite, dar sunt întotdeauna despre curaj.
Și pentru că, în final, nu e despre gesturi mari, ci despre a fi acolo, constant. Iar asta, în timp, schimbă vieți.
Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, empatia, mai ales după această experienţă?
Empatia a căpătat un înțeles mai profund. Nu mai ține doar de a înțelege sau de a simți pentru cineva, ci de a avea răbdare, de a nu grăbi lucrurile și de a fi acolo, chiar și atunci când nu e ușor sau nu știi exact ce să spui. Am înțeles mai clar că oamenii nu se deschid imediat și că, uneori, cel mai important lucru pe care îl poți face este să rămâi, să asculți și să lași timp.
Şi aşa şi este! Unul dintre cele mai importante lucruri de făcut, pentru copiii Ajungem MARI şi pentru orice om, în general, este să fii acolo. Cu răbdare, încredere şi cu disponibilitatea de a nu pleca atunci când devine incomod sau greu. Pentru că, așa cum ne amintește și Irina, nu gesturile mari schimbă vieţi, ci prezenţa constantă. Iar uneori, faptul că rămâi poate însemna totul.