Maria Sîrbu are 30 de ani, este biochimist și voluntar în programul Ajungem MARI de mai bine de doi ani și jumătate. Spune despre ea că are multe pasiuni, dar, în perioada aceasta a vieţii, trei o definesc cel mai bine: cititul, educaţia și voluntariatul. Nu le enumeră ca pe niște hobby-uri, ci mai degrabă le priveşte ca pe niște direcţii şi, în acelaşi timp, lucruri care o ţin ancorată în realitate.
Maria nu este la primul contact cu voluntariatul. A mai fost implicată înainte, însă atunci a renunţat pentru că nu se mai regăsea.
Îmi doream din nou să fac parte dintr-o echipă unde se văd rezultatele.
Când a ajuns la Ajungem MARI, nu știa exact ce va găsi. Știa însă că are nevoie de sens, structură şi continuitate.
Simt că fac parte dintr-o echipă extinsă prin mesajele și rapoartele pe care le facem săptămânal.
Pentru că uneori, sentimentul de echipă nu vine din prezența fizică, ci din responsabilitatea împărtășită.
Când a trimis formularul de înscriere, Maria avea așteptări clare. Și greșite, recunoaște ea acum, cu sinceritate.
Îţi doreşti să vezi schimbări imediate și crezi că acei copii te vor vedea ca un prieten de la început.
Schimbările nu au venit imediat şi nici prietenia nu s-a construit peste noapte. Mai mult, lucrul online a venit şi el cu propriile provocări.
Copiii nu te văd ca prieten, mai ales când interacţionezi online pentru că nu ai cum să creezi amintiri așa cum ai face dacă v-aţi vedea.
Ecranul filtrează emoţiile şi întârzie conexiunile. Îţi cere parcă mai multă răbdare decât într-o întâlnire faţă în faţă. Maria a înţeles însă rapid că progresul real se măsoară în luni și ani, nu în săptămâni.
Eu am început să văd schimbări abia după un an și jumătate, aici referindu-mă la școală.
Dar în timpul acela s-au construit alte lucruri, la fel de utile: consecvenţă, prezenţă la ora stabilită, un copil care ştia că cineva este acolo pentru el.
Chiar dacă interacţiunea era online, Maria a căutat mereu moduri prin care să creeze momente reale: întâlniri în care colorează împreună, joacă jocuri simple şi poartă discuţii mai mult sau mai puţin importante, dar care nu au legătură directă cu temele, ci cu viaţa de zi cu zi.
Am văzut că nu este același lucru pe care-l experimentează voluntarii care merg fizic la copii.
Dar ştie că fiecare tip de voluntariat are limitele și forţa lui şi alege să lucreze, în fiecare săptămână, cu ce are. Încă din primele interacţiuni a învăţat un adevăr simplu, dar esenţial.
Nu contează de unde vii și cu ce experienţe, dacă ai ambiţie poţi face orice dacă crezi în tine și muncești.
Iar lecţia aceasta este valabilă atât pentru copii, cât și pentru voluntari.
Maria vorbește cu căldură despre voluntarii din echipă – „voluntari super faini”, dar, mai ales despre copii.
Copii cu care am lucrat, care mi-au arătat că încă nu și-au pierdut inocenţa.
Într-un context în care viaţa îi obligă să crească mai repede, inocenţa poate deveni o formă de rezistenţă. Să mai râzi, să mai întrebi, să crezi că încă mai poţi, toate acestea sunt victorii majore.
Chiar dacă, privit din afară, schimbările nu sunt spectaculoase la suprafaţă, fiecare notă mai bună, disciplina, renunţările mai puţine, toate arată cât de mult contează încrederea că cineva crede în tine suficient cât să rămână.
Maria a învăţat că voluntariatul nu este despre rezultate rapide, ci despre construcţie.
Copiii din sistem au nevoie de aprobare, de încurajare, au nevoie să fie înţeleși, să nu fie comparaţi constant şi să audă că pot, chiar și atunci când nu cred asta. Mai ales când nu cred asta. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de oameni care rămân.
Voluntariatul presupune disciplină, răbdare, capacitatea de a nu abandona atunci când nu vezi imediat rezultatele, iar Maria este unul dintre cei care au ales să rămână. La fel ca toţi voluntarii Ajungem MARI, care aleg să fie aici pentru fiecare copil care începe să creadă că poate lua o notă mai bună, pentru fiecare copil care începe să se deschidă şi pentru fiecare copil care învaţă că munca constantă dă rezultate.
Voluntariatul nu este un gest izolat, ci un proces, iar pentru ca el să funcţioneze, este nevoie și de susţinere: donaţii, resurse, oameni care aleg să investească în educaţie și în relaţii pe termen lung.
Maria a căutat un loc unde se văd rezultatele. Le-a găsit, dar nu în viteza lor, ci în profunzimea lor. Pentru că uneori, schimbarea nu se vede imediat, ci în timp. Uneori, nu se vede în note, ci într-un copil care nu mai renunţă la prima dificultate şi începe să creadă în el. Iar asta este cea mai importantă transformare dintre toate.