Elena Stănculescu este din Constanţa și, înainte de a fi voluntar Ajungem MARI, a fost şi este artist. Îi plac arta, creaţia, marea, orizontul larg și „oamenii frumoși, cei care au în suflet ceva adevărat”.
Poate tocmai de aceea, întâlnirea ei cu Ajungem MARI nu a fost despre a salva pe cineva, ci despre a construi, pas cu pas, un spaţiu sigur în care un copil să poată respira, încerca, greși și merge mai departe.
Am venit din dorinţa de a da mai departe ce știu. Am descoperit însă că este loc de mai mult și că am nevoie să învăţ ce este necesar pentru a putea transmite mai departe.
Ajungem MARI nu a fost, pentru Elena, un loc în care cineva știe și altcineva primește, ci un spaţiu de întâlnire reală.
Aici învăţăm unii de la alţii, voluntari de la copii, copii de la voluntari și ne facem mari împreună.
Când a trimis formularul de înscriere, Elena avea o imagine simplă în minte: o gașcă de copii cu care să picteze. Realitatea a fost alta. A descoperit adolescenţi aflaţi în deriva schimbării, copii care poartă responsabilităţi prea mari pentru vârsta lor, cu dorinţe aparent mărunte, dar esenţiale: să gătească o ciorbă, să bată un cui, să înţeleagă lumea dincolo de centrul în care trăiesc.
Copii care au responsabilităţi de adulţi, dar care nu știu încă cum să le gestioneze. La fel ca și noi, pentru că nici noi nu știm totul.
Prima vizită în centru nu a fost spectaculoasă. A fost, mai degrabă, precaută. Copiii au întâmpinat-o cu o politeţe reţinută, ca pe orice om la care se aşteaptă să vină şi apoi să plece. Elena le-a simţit bucuria, dar și nevoia de a se proteja.
Nu aveau chef să fie vulnerabili.
Și nici nu era nevoie să fie pentru că relaţiile adevărate nu cad din cer, ci se construiesc.
Una dintre ele s-a legat însă firesc, aproape fără efort, cu S. La început, copila nici nu a vrut să iasă. Apoi a venit, au lucrat împreună, au desenat, au tăcut, dar au şi zâmbit.
În cam o oră zâmbea și râdea. Și am auzit-o spunând: „Cred că o să-mi fac o nouă prietenă.”
Atunci Elena a știut că e pe drumul cel bun.
Iar relaţia lor a crescut în valuri, cu suișuri și coborâșuri, cu perioade de apropiere și momente de retragere.
Am plecat de la „Nu vreau să ies să pictez” la „Hai, măi Elena, noi când ne mai vedem?”
Au pornit cu desenul şi au ajuns, inevitabil, la viaţă. La teme făcute și nefăcute, la promisiuni încă fragile şi multe încercări. Elena nu vorbește despre rezultate spectaculoase, ci despre susţinere.
Copilul are nevoie să fie văzut. Lăudat. Apreciat. Și-atunci o să se străduiască și el. Așa cum poate. Cu ce are.
Schimbările nu sunt bruște, ci construite pas cu pas. Se văd în zâmbete sincere, în întrebări, în dorinţa de a încerca din nou.
Unul dintre cele mai importante momente pentru Elena este atunci când a ales să îi arate lui S. o altă lume, nu prin explicaţii, ci prin experienţe. Au pictat la Muzeul de Artă, au mers la facultate, la vernisaje, la plimbare.
Cred că pentru ea, această normalitate contează cel mai mult. Să vadă că viaţa poate fi și altfel. Că merită să încerce.
Provocările nu lipsesc. Unele sunt grele și fără răspunsuri clare. S. are acum 18 ani, iar drumul ei e plin de necunoscute.
Nu știu exact ce e mai bine pentru ea. Asta e cea mai mare provocare pentru mine: să o ajut să devină mai puternică. Să-și construiască un drum care să nu depindă doar de noroc.
În momentele de retragere, Elena nu forţează. Stă acolo, răbdătoare şi aşteaptă.
Arta bucură și deschide sufletul.
Iar uneori, un desen și o tăcere sunt mai eficiente decât orice întrebare bine formulată.
Cel mai frumos compliment primit?
Am multe de învăţat de la tine.
Atât şi nimic mai mult. Suficient însă să știi că prezenţa ta contează.
Voluntariatul i-a adus Elenei bucurie, planuri, sens şi, uneori, replici memorabile. Cea mai importantă lecţie primită însă este cea despre sprijin şi cât de vitală este o plasă de siguranţă pentru un copil din sistemul de protecţie, mai ales după ce împlineşte 18 ani.
Mi-aș dori să pot găsi soluţii ca și copiii din centru să beneficieze de sprijin.
De aceea, speră la apartamente de tranziţie, la un spaţiu în care tinerii să poată învăţa independenţa fără a fi aruncaţi brusc în gol.
Ajungem MARI nu este, pentru Elena, un proiect. Este o relaţie, o responsabilitate asumată şi o promisiune de a rămâne aproape. Pentru că uneori, a face bine nu înseamnă să schimbi lumea. Ci să fii acolo, constant, pentru un copil care încearcă să și-o construiască. Iar asta schimbă totul.
Citeşte şi: Un firicel de voce, un munte de ambiţie – Poveşti din voluntariat – Ajungem MARI