Uneori, dorinţa de a face bine nu vine cu o strategie clară, nici cu certitudini. Vine pur și simplu dintr-un gând simplu, spus aproape timid: „Aş vrea să-i ajut și pe alţii să se simtă bine.” Așa a început şi drumul Danielei Voicu ca voluntar Ajungem MARI, în 2024. Pasionată de călătorii, una dintre cele mai importante călătorii ale ei avea să fie una interioară, către o lume în care copiii cer un singur lucru: prezenţă.
Aveam mari emoţii. Eu chiar am crezut că copiii din centre au mare nevoie de profesori, ca cei de la școală. De fapt, au nevoie de prieteni, companioni, un frate/o soră mai mare.
Această diferenţă – între a preda și a fi alături – este una dintre cele mai importante descoperiri pe care le fac voluntarii Ajungem MARI. Aici nu vii ca să repari sau să explici viaţa. Vii să o împarţi, două ore pe săptămână, cu oameni care au învăţat prea devreme ce înseamnă lipsa.
În prima vizită într-un centru, Daniela se aştepta la reticenţă, la tăceri apăsate, la priviri ferite. A primit exact opusul.
Fetele au fost foarte bucuroase să cunoască voluntari noi. Au fost deschise şi sociabile, fapt care m-a surprins. Mă așteptam să fie reticente la străini.
Copiii din sistem nu sunt reci, ci vigilenţi. Iar atunci când simt sinceritate, te întâmpină cu o deschidere care te responsabilizează.
Uneori, legătura se construiește în cele mai mici gesturi. Într-o activitate aparent banală s-a întâmplat ceva care a rămas cu Daniela.
Îmi aduc aminte că în luna martie, când confecţionam felicitări pentru femeile importante din vieţile noastre, una din fete s-a retras de lângă noi și mi-a făcut o felicitare cu o inimă mare și un „TE IUBESC.” Nu m-am așteptat ca prezenţa mea acolo să se traducă astfel.
Mai ales că nu era vorba de un „mulţumesc” formal. Era dovada că prezenţa constantă, fără promisiuni mari, poate însemna enorm pentru un copil.
Daniela a mai învăţat ceva de când merge la copii, că voluntariatul nu e despre control.
Câteodată, ce ne propunem chiar nu iese. Planificăm, ne pregătim și ajungem la centru și nu realizăm nimic din ce aveam planificat. Ne ajustăm după vibe-ul din centru și reconfigurăm programul.
Asta înseamnă, de fapt, să fii prezent: să renunţi la agendă atunci când copiii au nevoie de altceva. Uneori e nevoie de joacă, alteori, de dialog sau dimpotrivă, de tăcere împărtășită.
Daniela nu vorbește despre „copilul ei preferat” şi asta spune multe.
Nu cred că am o relaţie specială cu una dintre fete. Încerc mereu ca toate să aibă parte de atenţia mea în mod egal.
Într-un mediu în care competiţia pentru atenţie e constantă, echilibrul devine un act de grijă profundă. Mai ales că nu toate întâlnirile sunt ușoare. Există zile în care fetele sunt închise, obosite, prinse într-o stare din care pare imposibil să le scoţi.
Zilele lor proaste! Câteodată e foarte greu să le scoţi din bula negativă și apoi se termină timpul și trebuie să pleci.
Asta nu înseamnă însă decât un lucru: că atunci e cel mai mare nevoie de tine acolo.
Nu renunţ niciodată la dialog. Atâta timp cât răspund, suntem tot împreună.
Voluntariatul nu îţi oferă mereu satisfacţia imediată a „rezultatelor”. Îţi oferă însă luciditate şi responsabilitatea de a nu întoarce privirea.
Daniela nu vorbește despre transformări miraculoase, ci despre acomodare, ritm, speranţa că modulul următor va fi și mai bun. Pentru că voluntariatul e un proces, nu un moment.
Toţi avem un lucru la care suntem buni sau ne pricepem și putem împărtăși cu ceilalţi. Cu cât sunt voluntarii mai diversificaţi din punct de vedere al competenţelor, cu atât mai câștigaţi vor fi copiii.
Nu există profilul perfect. Există oameni dispuși să fie acolo.
Merită să faci o mică schimbare în bine în viaţa oricui. Și dacă poţi, de ce să n-o faci? Două ore pe săptămână e realizabil și nu îţi pui viaţa pe pauză în felul ăsta.
Poate că acesta e cel mai important adevăr: nu trebuie să-ţi schimbi viaţa ca să schimbi o viaţă.
Citeşte şi: Cel mai frumos cadou este să nu fii singur – Ajungem MARI