A doua ediţie a Muzeului Viu al Empatiei a transformat o seară obișnuită într-un spaţiu profund de ascultare, vulnerabilitate și sens.
În salonul cald al Hilton Garden Inn Bucharest Old Town, poveștile tinerilor din sistemul de protecţie au fost aduse în lumină prin artă, mișcare, poezie și dialog sincer. Nu a fost doar un eveniment, a fost o întâlnire, o punte între lumi care adesea nu se văd una pe cealaltă.
Seara a fost deschisă de Iarina Taban, fondatoarea Ajungem MARI, care a vorbit despre esenţa programului.
Voluntarii sunt cei care le descoperă copiilor dorințele și nevoile, talentele și suferința. Sunt cei care îi ascultă, îi înțeleg și îi acceptă așa cum sunt.
Cu emoţie, a povestit cum, în doar câteva luni, oamenii buni au reușit din nou să mobilizeze o comunitate uriașă.
În această toamnă am căutat 1000 de noi voluntari-prieteni. Am avut peste 2000 de înscrieri și 1400 de participări la traininguri. Suntem aproape de 1000 de contracte semnate. 3500 de copii și tineri așteaptă sprijinul unor prieteni noi.
A urmat un moment extrem de puternic, dar necesar, un exercițiu de empatie, în care invitaţii au fost rugaţi să își imagineze viaţa unui copil care trăiește într-un centru de plasament, după ce a trecut prin suferinţe cumplite.
Timp de un minut, sala a fost complet tăcută. Unii participanţi au lăsat capul în jos. Alţii şi-au strâns mâinile în poală. Altora le jucau lacrimile în ochi. Iar întrebarea de final a exerciţiului a scos la iveală adevărul ştiut, dar de multe ori neînţeles al copiilor din sistemul de protecţie.
Câți dintre voi v-ați simțit neajutorați? Singuri? De ce ați fi avut nevoie?
Răspunsul nu a avut voce de această dată. S-a simţit însă în emoţia din sală, în privirile grele şi frământările de mâini.
Am urmărit apoi împreună clipul cu povestea lui Sergiu, interpretat de actorul Cosmin Dominte, care a mărturisit că:
Una e să spui o poveste dintr-o carte de Cehov şi alta e când ştii că povestea aia chiar s-a întâmplat. Sergiu există, a trecut prin toate astea, face şi va face lucruri şi atunci nu e deloc uşor să intri în papucii lui. Când i-am citit povestea, mai întâi am simţit o tristeţe familiară, care ulterior a fost acompaniată de mândrie, pentru că am văzut ce gândea, ce spunea, până unde a ajuns, viziunea lui asupra vieţii. Am simţit un soi de camaraderie şi mândrie pentru că nici mie nu îmi e străină viaţa pe stradă şi cred că l-am înţeles destul de bine.
Patru dinte actorii care au dat voce poveştilor copiilor şi tinerilor noştri – Sorina Ștefănescu, Ana Turoș, Alexia Mocănescu și Cosmin Dominte – au fost prezenţi aseară în sală şi au avut ocazia să îi cunoască pe câţiva dintre cei care şi-au lăsat mărturiile şi emoţiile în mâinile lor.
Fiecare a vorbit despre responsabilitatea de a deveni vocea cuiva care nu a fost ascultat mult timp.
M-am emoţionat foarte tare pentru că pentru mine acasă e ceva foarte important şi mi-am imaginat cum ar fi dacă cineva, la o vârstă atât de mică, n-ar mai putea merge acasă şi m-a cuprins imediat o tristeţe apăsătoare. – Sorina Ștefănescu
Oamenii ăștia chiar există și dacă stai puţin să-ţi imaginezi vieţile lor, nu mai poţi să treci cu vederea peste lucrurile astea și peste faptul că poţi să ajuţi. Eu am spus povestea Andrei și am fost foarte impresionată de cât de matură e. E povestea unei adolescente de 16 ani care spune că tot ceea ce face este pentru fratele ei, pentru că dacă ea o să reușească atunci o să-i dea curaj și o să-i dea un exemplu lui. La 16 ani, să te gândești la tine ca la un potenţial model… mi se pare mi se pare impresionant. – Ana Turoş
Eu am simţit o căldură mare când am citit textul unei fetiţe de 9 ani care și-a pierdut mama, dar care vorbeşte în continuare cu speranță și bunătate. Spunea că şi-ar dori o pisică, dar care să nu omoare şoricei. E un text atât de simplu, dar atât de profund, care transmite atâta căldură din partea unui copil căruia i s-au întâmplat atâtea lucruri, dar care tot vede frumosul din lume. – Alexia Mocănescu
Mi-aș fi dorit când eram eu puști să existe oameni care, atunci când mă depășea viaţa sau mă depășea ce se întâmplă în jurul meu, să vină, să mă ia de mână și să zică: „Uite, se poate și altfel.” sau „Uite ce nu înţelegi sau ce depășește.” – Cosmin Dominte
Momentul actorilor a fost completat de unul a 2 surori din sistem care muncesc pentru a-şi construi şi ele o carieră în acelaşi domeniu artistic. Andreea şi Georgiana au construit un moment nonverbal despre copilărie, maturizare și separare, folosind doar corpul, respiraţia și o frânghie roșie – simbolul legăturii lor.
Când am ajuns la facultate, ea la păpuși, eu la actorie… ceva s-a rupt în noi. Momentul acesta e felul nostru de a pune în artă durerea și dragostea aia care nu piere. – Andreea
Am vrut să arătăm că, deși drumul ne-a dus în locuri diferite, firul ăla roșu rămâne. Doar că uneori se întinde. – Georgiana
Nici nu ne-am revenit bine din emoţia momentului adus de ele, că a urcat pe scenă Sara, care a recitat 2 dintre poeziile scrise de ea, despre durere şi pierdere, despre identitate și rătăcire.
Căutam cumva să am un sens în viaţa asta şi l-am găsit în scris. Fiind din sistem, eram mereu marginalizată, iar asta mă făcea să mă închid mai mult, să nu mai socializez, chiar să răspund agresiv la orice interacţiune. Dar tot ce îmi doream era să mă simg ca orice om normal, să simt că sunt şi eu om, nu un obiect. – Sara
Iar în discuţiile care au urmat, Sara a avut un alt moment de o sinceritate colosală.
Spunându-mi povestea simt că nu am trecut degeaba prin ce am trecut, că pot în felul acesta să îi fac pe oameni să înţeleagă că copiii din sistem au nevoie de sprijin, de un prieten, de cineva care să îl privească ca pe un om, nu ca pe un caz.
S-au reunit apoi, pentru discuţii sincere despre viaţa din sistem şi oamenii care au făcut diferenţa, 5 dintre tinerii noştri fabuloşi: Andreea, Georgiana, Vanessa, Sara şi Răzvan.
Fiecare a adus pe scenă ceva ce nu poate fi măsurat în cuvinte.
Pentru mine Ajungem MARI este o familie. O familie care mi-a dat putere, încredere, ambiţie. Mă bucur tare mult că îi am lângă mine. Datorită lor am prins curaj să zâmbesc, să vorbesc, să spun ce mă doare sau ce îmi doresc. Sunt norocoasă că îi am şi că acum nu mai sunt singură. – Vanessa
Când am cunoscut primul voluntar, nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. Şi am întrebat-o, la un moment dat, pe doamna respectivă de ce îşi pierde timpul cu mine, când ar putea sta cu cineva mai inteligent. Şi mi-a spus aşa: „Cel mai greu lucru, atunci când eşti sus, nu este să te ridici mai sus, ci să cobori.” Pentru mine asta înseamnă empatie – să ajungi să străluceşti foarte mult, iar strălucirea asta să o foloseşti pentru a lumina întunericul altora. – Răzvan
Cred că principalul fapt care ne-a împins să ne spunem povestea este acela că toată viața am tăcut și niciodată n-am spus nimănui nimic. Ce simțim, ce vrem, ce gândim. Sper că în felul acesta o să se schimbe nişte percepţii, că poveştile noastre vor ajunge la cât mai mulţi oameni, care vor vedea mai departe de un copil din sistem, care oricum nu a avut nimic de spus în lucrurile care l-au dus acolo. – Georgiana
A fost foarte dificil pentru că simţeam că nu suntem în stare de nimic, nu ştim să facem nimic, nu ne cunoşteam valoarea, nu credeam că avem calităţi şi trăiam într-o continuă tristeţe. Nu prea exista bucurie sau viaţă în preajma noastră. După ce am dat de voluntari, tot a fost greu, că nu aveam curaj, nu voiam să facem lucruri, că nu aveam tragerea asta de a face, curiozitatea necesară. Dar uşor, uşor, din respect pentru ei, am început să ne apropiem şi aşa ne-am dat seama că există oameni care vor să ne fie alături şi care rămân în vieţile noastre. Iar dacă înainte nu ştiam ce vrem să facem cu vieţile noastre şi în ce direcţie să mergem, cu ajutorul lor lucrurile s-au schimbat radical. – Andreea
Noi aveam toate condiţiile în centru, nu ne lipsea nimic material, dar nu aveam fix ceea ce aveam nevoie – suport emoţional. Aveam nevoie de oameni care să ne trateze şi pe noi ca pe nişte oameni şi să simţim că facem şi noi parte dintr-un grup. – Sara
Invitaţii au putut admira şi o expoziţie cu lucrările tinerilor pictori sprijiniţi de Ajungem MARI.
Muzeul Viu al Empatiei nu este însă o expoziţie. Nici un eveniment. Este un început, un spaţiu unde poveștile cresc, se regenerează și se transformă atunci când cineva alege să rămână aproape.
Poveștile se schimbă atunci când cineva alege să rămână.
Mulţumim, Claudiu Popescu, pentru felul sensibil în care ai surprins în fotografii momentele emoţionante din această seară! Mulţumim partenerilor care au făcut această seară posibilă: Hilton Garden Inn Bucharest Old Town, Alma Tim Distribution, Macromex si Brilliant Hotel Staff. Mulţumim tuturor celor care sunt parte din drumul Ajungem MARI!