În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Mihai în interpretarea actorului Richard Bovnoczki
Mă numesc Mihai şi de cinci ani sunt în sistemul de protecţie. Am crescut ca un copil al pădurii. Acolo nu m-a judecat nimeni. Nimeni nu mi-a spus că sunt “din centru”.
Dar astăzi nu vreau să vorbesc despre sistem. Ci despre lumină. Despre umbre. Despre iubire. Și despre dor. Despre mine.
Am 20 de ani și o inimă plină de muzică, de culori, de sunete, de forme. Fac Geografie la facultate și visez să trăiesc din ceea ce-mi face inima să vibreze: muzica. Am multe pasiuni. De la pictat, cântat și fotografie… până la croșetat, cusut, limbi străine și hărţi desenate de mână. Daţi-mi un pistol de lipit… și vă construiesc lumea mea. Una în care să nu mai doară.
Pentru că da… viaţa m-a făcut să mă doară. Mult! Din șase fraţi… am mai rămas doi. Mama mea și unul dintre fraţi… au fost uciși de cel care ar fi trebuit să fie o figură de sprijin: tatăl vitreg. Aveam 15 ani când am ajuns în sistem. Ţin de atunci în mine o tăcere grea, pe care doar muzica reușește s-o aline. Am trecut prin depresie. Dar n-am avut voie să rămân acolo. Pentru că am un frate mai mic… Și pentru el… a trebuit să trăiesc. Să devin stâlp.
Mie mi-au fost alături educatoarele din centru. Mi-au fost mamă când mama n-a mai fost. Mi-au fost ghid, sprijin şi acoperiș. Psihologii au fost ancore, iar voluntarii, stele în întuneric. Le mulţumesc fiecăruia în parte. Pentru fiecare oră. Fiecare încurajare. Fiecare “Poţi mai mult decât crezi, Mihai”.
Muzica a venit cu mine din copilărie. Mama mi-a fost primul profesor. Aveam 6-7 ani când cântam împreună. Sper ca într-o zi să pot trăi doar din asta. Să urc pe scenă… și să transform durerea în armonie. Fac și drumeţii. Am mers la un moment dat 40 de kilometri pe jos. Am dormit în pădure. Pentru unii, e sălbăticie. Pentru mine – e acasă. Când eram mic, nu băteam mingea în faţa blocului. Mergeam în pădure să caut pietre. Le luam acasă, le studiam, făceam hărţi. Așa am ajuns la Geografie. Nimic din ce sunt n-a fost întâmplător.
Dar au fost și momente de furie. Ţin minte când, orbit de durere, am aruncat cu ceva după o educatoare. N-am vrut s-o lovesc. Dar tot m-am simţit ca un animal sălbatic. M-a marcat momentul. A fost un punct de cotitură. Punctul meu de cotitură.
Astăzi sunt alt om. Mai calm. Mai răbdător. Mai înţelept. Și știu cine sunt. Sunt mândru că sunt din centru. Nu mi-a fost niciodată rușine cu asta. Dar știu tineri care tac. Care se ascund. Aș vrea să nu mai fie nevoie. Aș vrea ca oamenii să ne vadă. Să vadă că nu suntem “copii problemă”. Suntem doar copii. Vrem să fim iubiți. Vrem să fim văzuţi.
Dacă ești voluntar sau vrei să devii… Fii răbdător. Fii jucăuș. Fii acolo. Copiii au nevoie să râdă cu tine. Să se simtă în siguranţă. Contează mult cum te uiţi la ei.
Sunt Mihai. Am fost și rebel. Am fost și furios. Dar cu ajutorul celor din jur m-am schimbat. Chiar dacă am pierdut mult în viaţă, am şi câştigat ceva. Pe mine! Poate că într-o zi voi cânta pe o scenă şi în public va fi și fratele meu. Poate va fi și unul dintre voi. Și atunci veţi ști că nu m-am lăsat. N-am fugit. Am crescut şi, mai ales, am iubit.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.