Dacă ar fi să alegem un cuvânt care să o definească pe Mihaela Vulpe, acesta ar fi „lumină”. O lumină care se aprinde acolo unde e nevoie, care încălzește, aliniază drumuri și aprinde scântei în sufletele copiilor.
Primul moment de voluntariat în mod organizat a fost cam prin 2010, la Asociaţia Ana și copiii. Am mers să mă joc cu copiii și am rămas acolo aproape 10 ani. Nu înseamnă că am renunţat la voluntariat când am plecat de acolo, ci doar că am mers mai departe.
Cum a ajuns aici? Mihaela povestește cu emoţie despre bunica ei, cea care i-a pus pentru prima dată „sămânţa” voluntariatului în suflet.
Bunica mea nu a avut șansa să ajungă la școală pentru că aşa erau vremurile pe atunci, pentru fete, dar a avut o înţelepciune pe care ţi-o dă doar viaţa și pământul. Ea m-a luat cu ea încă de la 5 ani în acţiuni care pe vremea aia nu se numeau voluntariat, ci binefacere. Mergeam cu de-ale gurii la centre pentru dezalcoolizare sau boli psihice. Pentru mine, asta a devenit normalitate.
Iar această normalitate a însoţit-o toată viaţa.
Funcţionez ca un dinam de bicicletă: cu cât îmi consum din energie, cu atât mai tare mă încarc. Cred cu adevărat în ceea ce fac şi în oamenii cu care lucrez şi consider că am făcut mult bine şi chiar am impactat vieţi până acum, fără să fie o laudă.
Dintre sutele de experienţe trăite, Mihaela își amintește cu intensitate secţia de oncologie de la Spitalul Budimex.
La una dintre vizite, o mamă m-a rugat să o las să iasă 10 minute la aer, până mă jucam eu cu fetița ei. Am reușit să o conving pe micuța de 6 ani să mănânce câteva linguri de ciorbă, chinuită fiind de aftele apărute de la chimioterapie. Mi s-a părut uriaș. De fiecare dată mă întorceam doborâtă de acolo și îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru toți copiii sănătoși, inclusiv pentru ai mei.
Dar parcă cele mai grele momente au fost cele în care oamenii din jur nu păreau să înţeleagă motivele, implicarea ei, munca fără plată.
Mentalitatea maselor, ca să spun aşa, nu s-a schimbat prea mult în ultimii 10 ani, dar fiecare om care a venit în contact cu mine şi a rezonat, făcând lucruri bune pentru alţii (chiar şi dacă indirect, prin mine), s-a ridicat deasupra “întunericului” ca o luminiţă. Am strâns multe astfel de luminiţe în jurul meu, iar unele dintre ele au devenit şi voluntari cu “acte”.
În programul Ajungem MARI a ajuns datorită în urma unei postări pe Facebook.
Am știut că trebuie să mă înscriu şi am rămas pentru că e acasă pentru mine, pentru că am șansa să lucrez cu oameni adevărați și să văd progrese la copii. Prezența noastră constantă le oferă confortul de a se deschide, de a fi copii, de a-și spune bucuriile și visurile. Şi la fel de reconfortant este pentru mine să fie atâţia şi atâţia oameni cu care să vorbeşti aceeaşi limbă.
Mihaela lucrează, printre altele, cu copii hipoacuzici sau cu surdocecitate.
Am avut o teamă că vom rămâne străini, eu neștiind limbajul semnelor. După două module pot să spun că ne înţelegem și chiar avem glume împreună.
Atât de mult și-a dorit să treacă peste bariere, încât s-a înscris la un curs postuniversitar de limbaj mimico-gestual.
Vreau să nu existe nicio barieră de comunicare între mine și copiii noștri. Vreau ca atunci când merg la muzee sau în alte părţi, să nu mai fie totul doar vizual pentru ei, să le pot explica, măcar în linii mari, ceea ce văd. Şi îmi doresc să îi pot învăţa şi pe colegii mei voluntari, din echipa mea şi din Ajungem MARI, dacă sunt doritori, măcar baza.
Mihaela se bucură de fiecare mică victorie pe care o obţine în această zonă, dar sunt câteva care i-au rămas adânc în suflet.
D. este o copilă de 14 ani, cu autism, care nu mă vedea niciodată. Nu existam pentru ea chiar şi dacă mă aşezam exact în faţa ei. După luni de zile în care am încercat o mulţime de lucruri, acum e prima care vine la masă și lucrează, chiar și 30 de minute.
Apoi, într-o excursie, când mi-era frig, băieţii m-au înconjurat spontan și m-au îmbrăţișat ca să mă încălzească. Mi-au dat lacrimile pe loc, dar lor le-am spus că mi-a intrat ceva în ochi, de la vânt.
Mihaela nu face planuri pe termen lung, dar ştie bine ce îşi doreşte să facă în prezent.
Timpul nostru pe pământ nu ar trebui să se măsoare în ore și ani, ci în fapte bune și oamenii care rămân lângă noi.
Privind în urmă la toată activitatea mea de voluntariat şi făcând o analiză a mea ca om, cred că am crescut foarte mult, că am atins un nivel ridicat de înţelegere a firii umane şi empatie, de implicare, din dorinţa de a face o schimbare.
Și dacă ar fi să dea un singur sfat celor care ezită…
Încearcă, nu ai nimic de pierdut. S-ar putea să descoperi o parte din tine de care nu știai. S-ar putea să îţi găsești în asta scopul vieţii tale. Și vei fi lumină pentru mulţi copii. Nu vei fi singur: te vor însoţi oameni care te vor susţine la tot pasul. Totul e să faci tu primul pas.
Fii şi tu parte din schimbare! Fii şi tu parte esenţială din viaţa unui copil! Înscrie-te aici: Devino voluntar – Ajungem MARI.
Citeşte şi: Ajungem MARI lansează Muzeul Viu al Empatiei – RFI 360