În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Dariei în interpretarea actriţei Karina Jianu
Mă numesc Daria și am intrat în sistem la 8 ani. Viaţa mea, până atunci, nu a fost deloc ușoară. Am cunoscut lipsurile, frica, abuzurile, nopţile în care plângeam în tăcere și zilele în care îmi doream doar să fiu un copil normal. Mama mea, deși m-a iubit în felul ei, nu a avut puterea să mă protejeze. Iar eu am ajuns în centre, unde am simţit și răutatea, și durerea, și nedreptatea.
Dar am cunoscut și altceva. Am cunoscut oameni care mi-au schimbat viaţa. La propriu.
Prima dată a fost într-o tabără. Eram speriată, retrasă, obișnuită să fiu arătată cu degetul, dar o voluntară m-a privit altfel. A văzut în mine nu „copilul din sistem”, ci un copil cu nevoie de afecţiune, de atenţie, de normalitate. Ţin minte și acum: mergeam spre plajă, m-a luat de mână și m-a ţinut strâns. Pentru prima oară, am simţit că cineva nu mă lasă să cad.
De atunci, lumea mea a început să se schimbe. M-a vizitat, m-a scos în oraș, m-a făcut să simt că și eu contez. Apoi a apărut familia ei, care a devenit și familia mea. Nu a fost simplu. Am avut temeri, neîncredere, nopţi cu coșmaruri, dar am fost ascultată, sprijinită, dusă la terapie. Am învăţat să vorbesc despre trecutul meu și să cred că viitorul meu poate arăta altfel.
Astăzi, la 17 ani, știu că nu sunt doar o poveste tristă. Sunt un om care visează. Vreau să merg la facultate, să devin psiholog, să-i înţeleg și să-i ajut pe alţii care trec prin ce am trecut eu. Și mai am un vis: să o ajut pe mama mea biologică, să-i pot oferi la finalul vieţii un strop din siguranţa pe care ea nu a reușit să mi-o dea mie.
Nu pot schimba trecutul, dar pot construi viitorul. Iar lucrul acesta l-am învăţat de la oamenii care au venit în viaţa mea prin Ajungem MARI.
De aceea, vă rog: nu întoarceţi privirea. Pentru unii copii, prezenţa unui voluntar nu înseamnă doar un zâmbet într-o zi tristă. Înseamnă șansa la o viaţă nouă.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm doar un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.