În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Daniel în interpretarea actorului Ştefan Iancu
Mă numesc Daniel și acum am 19 ani. Am crescut în sistemul de protecţie. La patru ani am ajuns într-un cămin de stat, pentru că părinţii mei nu au avut condiţii să mă ţină. De atunci, viaţa mea s-a împărţit între zidurile reci ale centrelor și lipsa unei familii care să mă aștepte acasă.
Îmi amintesc că la început, căminul de la ţară, mă acomodasem. Erau copii ca mine, gălăgie, dar și o formă de căldură. Apoi, într-o zi, totul s-a rupt: am fost mutat la București, fără să mai am pe cineva cunoscut alături. Nici mama, nici tata nu au venit vreodată să mă vadă. Iar asta doare și astăzi.
Ce îmi lipsea cel mai mult? Familia. Și încă îmi lipsește.
La 12 ani, am întâlnit însă voluntarii Ajungem MARI. A fost prima dată când cineva a venit pentru mine, fără să fie plătit să o facă. Iar un voluntar a rămas, chiar şi atunci când toţi ceilalţi au plecat. Făcea meditaţii cu mine, vorbea cu profesorii mei, mă încuraja. Pentru mine a rămas de atunci ca un tată. E omul care mi-a spus că școala contează, chiar atunci când eu eram convins că nu valorează nimic.
Astăzi sunt la liceu, la profil de tehnician, după ce am făcut și mecanică. Nu e ușor, dar am un plan: vreau să iau Bac-ul și să merg mai departe, la Politehnică. Știu că e singura cale ca să îmi construiesc o viaţă în care să fiu pe picioarele mele.
Acum stau într-un apartament social. Învăţ să gătesc, să fac ordine, să mă gospodăresc. Mă pregătesc pentru ziua în care voi avea propria mea casă. Și, mai ales, propria mea familie.
De la viaţă îmi doresc ceva simplu: sănătate, o familie a mea și un copil căruia să-i dau toată dragostea pe care eu nu am primit-o niciodată. Asta îmi doresc cel mai mult: să pot oferi.
Nu știu dacă înţelegeți ce înseamnă pentru un copil crescut în sistem să găsească oameni care cred în el. Pentru mine, voluntarii Ajungem MARI au fost lumina care a intrat pe o ușă pe care eu o credeam încuiată pentru totdeauna.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm doar un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.