În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Andreei în interpretarea actriţei Sorina Ştefănescu
Eu sunt Andreea și am 16 ani. Am intrat în sistem când aveam 9 ani. Încă îmi amintesc ziua aia. Mi-au spus doar că nu mai pot să rămân acasă. Eram mică, dar simţeam deja că locul meu nu era nicăieri. Şi cu toate astea, după ce m-au luat, îmi lipsea totul – mirosul casei, animalele de pe lângă ea, chiar și zgomotele care odinioară mă speriau.
Primele luni au fost un amestec de frică și dor. Dormeam greu, mă trezeam noaptea și mă uitam prin cameră. Erau şi alţi copii acolo, dar eu mă simţeam foarte singură. Încercam să par puternică, dar în mine era numai gol.
Apoi, într-o zi, au venit niște oameni. Am aflat că sunt voluntari. Nu știam ce înseamnă asta și nici nu aveam chef de ei. Una dintre fete a venit lângă mine și m-a întrebat dacă vreau să desenăm. Am dat din umeri, dar am rămas acolo. Am desenat o casă. Ea mi-a zis: „E frumoasă. Aici te simţi în siguranţă?” A fost pentru prima dată când cineva m-a întrebat ce simt, nu ce fac.
De atunci, voluntarii au devenit oamenii pe care îi așteptam cu nerăbdare. Cu ei am învăţat să am încredere. M-au ajutat la teme, dar mai important: m-au învăţat să cred că și eu contez. Că nu sunt doar un copil al nimănui.
Mi-aduc aminte de un moment care a contat mult. Pregăteam un proiect la școală și eram sigură că nu o să mă descurc. Un voluntar m-a ajutat să repet, m-a încurajat și mi-a zis: „Ai o voce frumoasă, merită să fie auzită.” Am prezentat în faţa clasei și pentru prima dată nu m-am simţit invizibilă.
Acum sunt în clasa a X-a. Învăţ bine și am un vis: să fac medicină veterinară. Întotdeauna am iubit animalele. Când eram mică, stăteam ore întregi cu un câine și mă gândeam că şi el era singur, ca mine. Îi vorbeam și parcă mă înţelegea. Vreau să am grijă de animale, dar nu doar pentru amintirile pe care le am cu ele. Ci și pentru că știu că, de multe ori, ele ne salvează pe noi, nu noi pe ele.
Nu e ușor să cresc fără părinţi. Sunt zile în care mă simt pierdută și mi-e teamă de viitor. Dar sunt și zile în care prind curaj, și asta pentru că cineva a ales să își facă timp pentru mine. Dacă nu erau voluntarii, poate că și azi aș fi crezut că nu merit nimic.
Am 16 ani și încă mă tem uneori de umbre. Dar acum am și lumină, iar lumina asta poartă chipurile oamenilor care au ales să ne fie alături.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.