În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Ionuţ în interpretarea actorului Vlad Logigan
Poate că n-ai trecut niciodată prin ce-am trăit eu. Poate n-ai cunoscut abandonul. Poate ai avut cui să spui „mamă” și cineva te-a ţinut strâns în braţe când ţi-a fost teamă. Eu, nu.
Sunt Ionuţ şi la aproape 5 ani am intrat în sistemul de protecţie. Acum am 20, dar încă doare. Și nu, nu e o figură de stil. E o rană care nu se închide, doar înveţi să trăieşti cu ea.
La început am fost într-un centru, iar acolo nu conta că erai copil. Contau doar ierarhiile. Cine era mai mare făcea legea. Iar tu învăţai, repede, că dacă nu te aperi, nu te apără nimeni. Mai târziu am ajuns în asistenţă maternală. Controlul era mai mare, dar frigul din oameni era același. Eu și fratele meu eram trataţi altfel decât copiii lor. Era ca și cum eram acolo… dar nu făceam parte. Eram toleraţi, nu iubiţi.
Ţin minte că am scris o felicitare pentru mama. Aveam un scris stângaci, de copil, cu mâini tremurânde. Am scris: „Pentru mama.” A găsit-o şi a citit: „Pentru Manu.” A rupt-o pe loc, iar odată cu hârtia, m-a rupt şi pe mine.
La serbări recitam poezii. Cântam. Mă uitam cum pentru toţi ceilalţi venea cineva – mamă, tată, frate, soră. La mine nu venea nimeni. Și plângeam. Mă ascundeam în spate și plângeam în hohote. Pentru că atunci, mai mult ca oricând, simţi că nu aparţii nimănui.
Anii au trecut. Am ieșit din sistem. Dar rănile… nu se închid când schimbi adresa. Încă mă tem să mă apropii de oameni. Încă mă urmărește indiferenţa aia rece din ochii celor care ar fi trebuit să-mi fie sprijin.
Și știi ce doare iar? Când oamenii află că ești „din sistem” și se schimbă. Nu vor să fie răi, știu asta. Dar neînţelegerea doare aproape la fel de mult ca abandonul.
Pentru că noi nu suntem defecţi. Suntem răniţi. Nu avem nevoie de milă. Avem nevoie să fim văzuţi. Înţeleși. Să ne fie recunoscută nevoia – nu trecutul.
Am cunoscut voluntarii de la Ajungem MARI în 2018. La început eram rece. Sceptic. Rigid. Îmi era teamă. Nu mai aveam așteptări de la oameni. Dar ei… n-au plecat. Au stat. Au fost răbdători, calzi. Și, cumva, fără să-mi dau seama, m-au învăţat să fiu și eu mai tolerant. Mai blând. Mai viu.
M-au ajutat să trec mai ușor peste momentul în care sistemul a zis: „Acum ești pe cont propriu.”
În sistem nu ne lipsesc nici hainele, nici mâncarea, nici regulile.
Legăturile. Atașamentul. Acestea sunt lipsurile. Oamenii care să-ţi zică: „Te văd. Contezi. Îți sunt aproape.”
Pentru că un copil fără iubire… e un adult care învaţă greu să iubească. Dar nu e imposibil.
Dacă ai ascultat până aici… îţi mulţumesc. Pentru că, poate, de azi, o să te uiţi altfel la un copil „din sistem”. Și nu o să-l mai vezi ca pe un caz. Ci ca pe un suflet care merită, măcar o dată-n viaţă, să fie ales.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.