În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Sarei în interpretarea actriţei Cătălina Mihai
Dragă om care mă asculţi,
Numele meu este Sara. Am 23 de ani şi multă vreme am simţit că nu-mi aparţin. Că sunt doar o piesă mutată dintr-un loc în altul. O viaţă împachetată și etichetată de alţii.
Când aveam doar 5 luni, bunica — cea care ar fi trebuit să-mi fie sprijin — m-a lăsat la spital. M-a abandonat acolo, iar eu am intrat într-un sistem pe care îl numim „de protecţie”. Un sistem care mi-a fost casă, familie, început și uneori sfârșit.
Am crescut prin centre de plasament din Brașov. M-am mutat, iar și iar, până când, la 8 ani, am ajuns într-un centru de la ţară. Acolo, severitatea era normă. Îngrijitorii, copiii, chiar și învăţătorii păreau că privesc prin mine, nu la mine. Simţeam că nu e locul meu nicăieri. Și totuși, în fiecare zi, m-am agăţat de un gând: pot schimba povestea asta.
Am învăţat să mă cresc singură. Să-mi scriu propriul destin, când alţii încercau să mi-l rescrie cu prejudecăţi. Să nu-mi las visurile să moară, chiar și când totul părea pierdut.
Ţin minte o zi simplă, în care am primit un jurnal. Poate pentru alţii nu e mare lucru. Pentru mine, acel caiet alb a devenit prima mea voce. Acolo mi-am scris durerile, speranţele, am conturat visul de a scrie cândva o carte. Una care să ajungă la alţi copii ca mine. Să le spună: nu sunteţi singuri.
Dar jurnalul nu a fost de ajuns.
Când am ajuns adolescentă, depresia și anxietatea s-au instalat în mine ca niște umbre permanente. Mă trăgeau în jos. Îmi sufocau orice urmă de speranţă. Apoi… au apărut voluntarii Ajungem MARI.
Veneau în fiecare weekend. Cu zâmbete, cu ochi buni, cu timp. Timp pentru noi. Au văzut în mine ceva ce eu uitasem că am. Și m-au încurajat să visez din nou. Așa am ajuns într-o tabără la Bușteni unde am cunoscut-o pe Iarina. Iar când durerile mele au devenit prea mari, m-a întrebat dacă vreau să merg la terapie.
Am vrut. Terapia a fost locul unde m-am regăsit. Am înţeles cine sunt. Am început să lucrez cu mine — cu fricile mele, cu lipsa de încredere, cu rănile adânci pe care nu le vedea nimeni.
Apoi a venit ziua în care a trebuit să ies din sistem. Aveam 19 ani. Cu ajutorul terapeutei și al unor oameni cu suflet din Sibiu, am ajuns la o fundaţie care m-a ajutat să merg mai departe. Am terminat liceul. M-am înscris la o școală de Asistenţă Medicală — voiam să ajut, dar după un an mi-am dat seama că nu acela era drumul meu. M-am oprit. M-am uitat din nou în mine.
Și m-am regăsit în mâini. Am făcut un curs de masaj şi mi-am dat seama că în felul acesta pot, în sfârșit, să ofer ceva bun lumii. Să alin şi să ajut.
Dar visul acela din jurnal nu s-a stins. Scriu în continuare. Și sper, într-o zi, să public cartea mea. Să ajungă la inimile celor care au nevoie de ea. Așa cum am avut și eu nevoie, cândva, să fiu văzută, auzită, simţită.
Acum vreau doar să mai spun mulţumesc. Voluntarilor, celor care au ales să dăruiască timp, empatie şi normalitate. Care ne-au făcut pe noi, copiii din centre, să credem că suntem mai mult decât un caz, mai mult decât un dosar.
Şi îţi mulţumesc şi ţie, pentru că m-ai ascultat. Pentru că, ascultându-mi povestea, te vei uita altfel la un copil tăcut dintr-un colţ. Sau vei deveni voluntar. Sau, pur și simplu, vei înţelege puterea unui „te văd”.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.