În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea lui Sorin în interpretarea actorului Dan Pughineanu
Mă numesc Sorin şi am 16 ani.
Eu n-am știut niciodată ce-mi place cu adevărat. E foarte complicat când te întreabă cineva „Ce vrei să te faci când o să fii mare?” şi tu nu ştii ce să răspunzi.
Eu mereu ziceam „nu știu”. Sau „ceva”. Sau „ceva cu bani”.
Adevărul e că nu credeam că sunt bun la ceva. Nici nu încercasem prea multe, e drept, dar nici nu ştiam ce aş putea încerca.
Până într-o zi, când a venit un voluntar. Era un domn care avea şi o chitară. Zâmbea mult. Mi-a zis: „Vrei să încerci?” Am refuzat imediat. Nu ştiam să cânt. Poate îi stricam chitara. Dar el a continuat, de parcă ştia exact ce gândesc: „Nu te teme. Nu ai ce să strici.”
Nu ştiam să ţin chitara, dar el mi-a arătat. Încet, cu răbdare. Și după vreo săptămână, am reușit să cânt prima mea melodie.
N-am uitat-o nici azi.
De-atunci, am început să cred că poate pot. Poate am un talent. Poate sunt mai mult decât un „copil din centru”.
Am început să cânt tot mai mult. M-au ascultat și alţi voluntari şi mi-au zis că am şi voce frumoasă, caldă. Că am emoţie. Nu mai auzisem niciodată astfel de cuvinte.
Am fost în tabere, am cântat şi în faţa altora. Am primit aplauze şi încurajări. Ce frumos e! E frumos să vezi că oamenii te apreciază, că au încredere în tine, că le place să stea cu tine.
Acum vreau să învăţ muzică. Să scriu versuri. Să cânt despre viaţă, despre mine, despre noi.
Totul a început cu un om care a venit să stea cu mine. O oră. O chitară. Un zâmbet. Atât.
De-asta zic: dacă poţi, vino lângă noi. Dacă știi ceva – orice – arată-ne. Poate ne iese și nouă. Poate ne iese o viaţă mai bună.
Lumea așteaptă un erou. Noi, copiii din sistemul de protecţie, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.