În România, istoria abandonului și a instituționalizării copiilor este o rană colectivă încă deschisă. Zeci de mii de copii au trecut prin orfelinate, crescând fără familie, fără iubire, fără protecție și fără sprijin emoțional. Acest trecut nu este doar o amintire dureroasă, ci o realitate care continuă să modeleze prezentul.
Muzeul Viu al Empatiei este un proiect pe termen lung prin care ne propunem să creăm un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă. Muzeul Viu al Empatiei își propune să dezvăluie fețele invizibile ale abandonului: singurătatea, frica, furia, tristețea, dar și forța de a merge mai departe, nevoia de a fi iubit și capacitatea extraordinară de a renaște cu ajutorul comunității. Este un spațiu interactiv și emoțional care conectează publicul larg cu realitatea copiilor din sistemul de protecție, generând implicare și acțiune concretă prin vocile unor actori români care au acceptat să se pună în locul copiilor și să transmită mesajele pe care mulţi dintre aceştia nu îndrăznesc să le rostească singuri.
Povestea Sarei în interpretarea actriţei Beatrice Rubică
Sunt Sara, am 23 de ani şi sunt unul dintre zecile de mii de copii care au crescut în centre de plasament.
Nu am ales eu începutul vieţii mele. N-am avut cui să-i spun: „Mi-e frică”. N-a fost nimeni acolo care să mă ţină în braţe când îmi era greu. Nu am învăţat ce înseamnă încrederea, siguranţa sau iubirea. Multă vreme nici nu am ştiut cum se simt. Erau doar nişte cuvinte, la fel ca mama, la fel ca tata.
N-am ales începutul vieţii mele. Dar știu ce-mi doresc: o șansă să-mi construiesc viitorul.
M-am maturizat repede. Mult prea repede. La fel ca toţi copiii cu care am crescut. Mulţi dintre noi poate par reci, retrași, impulsivi sau greu de înțeles. Sunt doar reacţii. Iar în spatele lor se ascunde ceva ce puţini bănuiesc: o mare dorință de a reuși. O nevoie uriașă de a fi văzuţi. Și o teamă cumplită că vom fi respinși. Din nou.
Copiii din centrele de plasament nu şi-au dorit să ajungă acolo. Nu au avut de ales. Nu vrut să crească fără iubire, fără modele, fără cineva care să-i vadă aşa cum sunt. Unii dintre noi am învăţat ce înseamnă abandonul sau abuzul înainte să învăţăm să vorbim. Iar la 18 ani sistemul vine şi spune că suntem „liberi”, liberi să plecăm în lume. O lume pe care nu o cunoaştem. O lume care nu vrea să ne cunoască.
Ni se spune că suntem adulţi. Că trebuie să muncim. Să ne descurcăm. Să fim responsabili. Suntem trimişi în lume cu un şir lung de „trebuie”, dar la fel cum am trăit toată viaţa: fără familie, fără susţinere emoţională, fără încredere în noi.
Ştiţi ce fac ceilalţi când cazul e prea greu, prea complicat sau prea „fără speranţă?”, – cazul fiind întotdeauna unul dintre noi? Cei mai mulţi ne resping în tăcere. Ne judecă. Ne pun etichete. Ne privesc ca pe nişte riscuri sau ca pe nişte pericole, nicidecum ca pe oameni.
Dar oameni suntem şi noi. Oameni care avem nevoie de răbdare. De înţelegere. De o a doua şansă. De locuri de muncă în care să învăţăm pas cu pas, nu să fim daţi afară la prima greşeală. De mentori. De ghidaj. De oameni care să nu ne ceară perfecţiunea, ci să ne arate direcţia. Atunci când autorităţile şi angajatorii creează doar hârtii şi etichete, sistemul devine complet. Complet în a ne abandona din nou.
Eu nu vreau mila nimănui. Vreau doar o şansă. Ca orice om. O şansă să-mi construiesc un viitor.
Lumea așteaptă un erou, noi, copiii din sistemul de protecție, așteptăm un prieten. Vrei să fii tu prietenul nostru? Devino voluntar Ajungem MARI! Intră pe ajungemmari.ro și înscrie-te în program.