Ajungem MARI nu ar putea fi ceea ce este şi nu ar putea face toate lucrurile minunate pe care le face fără oamenii cu suflet mare care sunt acolo, constant, pentru a ajuta. Poate părea deja un clişeu când vorbim de oameni cu suflet mare, dar cum oare să le spui altfel celor care pun un pic sau mai mult din inima şi timpul lor ca să ducem acest proiect mai departe, în vieţile cât mai multor copii şi tineri instituţionalizaţi care au nevoie de sprijin. Astăzi v-o prezentăm pe Corina Dobă, Community Engagement Coordinator la United Way Romania, unul dintre partenerii deja tradiţionali ai Ajungem MARI, care ne-a ajutat de-a lungul anilor să dezvoltăm proiecte cu impact şi cu dăruire pentru copiii din sistemul de protecţie. De data asta am invitat-o însă pe Corina la o discuţie mai deschisă şi profundă, care să ne ajute să cunoaştem mai bine oamenii care şi-au făcut din Bine o misiune de viaţă.
Corina, cine eşti şi ce te defineşte în viaţa de zi cu zi?
La fel ca mulți dintre noi, port mai multe „pălării” în viața de zi cu zi: sunt soție, mamă, soră, prietenă, colegă şi angajată. M-am născut şi am crescut în zona Moldovei, iar după terminarea Facultății de Litere din Iaşi, m-am mutat în Bucureşti, unde locuiesc de aproape 17 ani. Sunt o persoană curioasă, aflată mereu într-un proces de descoperire şi dezvoltare. Îmi place să fiu în preajma oamenilor, să comunic, să ascult şi să construiesc relaţii autentice. Cred cu tărie că avem nevoie unii de alţii – nu doar în momentele de bucurie, ci şi în cele dificile, când uneori e suficient să ştim că cineva ne este alături.
În timpul liber, ador să gătesc, să citesc şi să călătoresc – sunt activităţi care mă încarcă, mă inspiră şi îmi oferă ocazia de a învăța mereu ceva nou.
Cum a început drumul tău în zona socială? Ce te-a atras spre acest tip de muncă?
Nu pot indica un moment exact în care am decis că vreau să urmez acest drum – a fost mai degrabă un proces firesc, pas cu pas. Totul a început în timpul facultății, când m-am implicat ca voluntar. La acea vreme, voluntariatul nu era la fel de cunoscut sau popular printre tineri ca în prezent. Prima mea experiență a fost cu ARAS, o organizație care desfăşura activităţi de informare şi prevenţie privind infecţia cu HIV/SIDA. Participam la diverse evenimente şi mergeam în licee pentru a le vorbi elevilor despre acest subiect. Ulterior, am continuat să mă implic şi în alte iniţiative ale ONG-urilor din Iaşi. Mi-a plăcut. Cred că mă simţeam – şi încă mă simt – utilă. A fost o formă de implicare care mi-a adus sens, chiar dacă nu realizam atunci, acest lucru.
La finalul facultății, am ştiut clar că nu vreau să urmez o carieră pedagogică, aşa că m-am înscris la un program de masterat în Sociologie şi Asistenţă Socială, la Bucureşti. Fără să îmi dau seama pe deplin, mă pregăteam pentru o carieră în domeniul social. Iar azi, sincer, nu mă pot imagina făcând altceva.
Este o muncă ce mă împlineşte şi care îmi aduce satisfacții profunde, chiar dacă nu există mereu rezultate spectaculoase sau un feedback imediat. Dar în momentele în care vezi că ai făcut o diferență, chiar şi una mică, sentimentul este cu adevărat minunat.
Ai un moment anume în care ți-ai spus: „Pentru asta merită tot efortul”?
Este o întrebare pe care o aud destul de des, mai ales de la cei care află pentru prima dată cu ce mă ocup: „Şi? Merită efortul?” Le răspund la fel cum îţi răspund şi ţie acum: Da, merită tot efortul – și ceva în plus. ???? Nu pentru că fac lucruri spectaculoase sau schimb destine în sensul clasic al cuvântului, ci pentru că sunt o piesă – poate mică – dintr-un puzzle mult mai mare. Alături de alţi oameni dedicaţi, încercăm să facem, zi de zi, lucruri aparent mici, dar cu un impact real şi constant pentru cei care, la un moment dat, au nevoie de sprijin. Dacă ar fi să aleg un moment concret în care mi-am spus: „Pentru asta merită tot efortul”, nu aş putea alege unul singur. Sunt momente care apar mereu – săptămânal, lunar. De exemplu, când aflu că un copil susţinut de noi a intrat la liceu. Sau că o familie vulnerabilă are în sfârşit un acoperiş sigur deasupra capului. Sau când vorbesc cu un vârstnic şi îmi spune, cu vocea tremurată: „Sunteți tot sprijinul meu. Vă mulțumesc că nu m-ați uitat.” Cum să nu merite tot efortul când auzi astfel de cuvinte? Sunt clipe care îţi dau energie pentru încă o zi, încă un proiect.
Ce înseamnă pentru tine munca la United Way Romania? Cum arată o zi obișnuită, dacă există așa ceva?
Ai perfectă dreptate când spui că nicio zi nu seamănă cu alta. Lucrul într-un ONG, nu doar la United Way Romania înseamnă, înainte de toate, flexibilitate şi adaptabilitate. În echipe mici, cum sunt cele din majoritatea organizaţiilor non-profit, fiecare are, desigur, o fişă a postului, dar de cele mai multe ori ajungem să facem „de toate”: de la întâlniri cu parteneri sau potențiali finanțatori, până la sarcini administrative sau logistice în cadrul biroului. Această diversitate mă ţine în priză şi îmi place – sunt o fire activă și îmi face bine ritmul acesta viu și provocator.
Dacă ar fi să descriu o zi obişnuită (dacă poate exista aşa ceva), îți pot da câteva exemple:
– în perioadele în care primim rapoarte din comunitățile cu care lucrăm, mă vei găsi toată ziua citind documente, notând informaţii importante, corelând date… Asta, desigur, dacă nu sună telefonul cu o urgenţă ce trebuie rezolvată rapid.
– alteori, ziua începe cu trenul de la 5 dimineaţa, ca să ajung la timp la o activitate de voluntariat în Braşov, Bacău sau Piatra Neamţ. Pentru mine, munca la United Way Romania înseamnă implicare, echipă şi impact real în comunitate. E locul în care simt că pot contribui la schimbare, pas cu pas, împreună cu oameni care cred în aceleaşi valori.
Ce cauze sau proiecte te-au atins cel mai profund în toți acești ani?
Cred că ţi-ai dat deja seama, dintr-o întrebare anterioară, că nu prea îmi place – şi nici nu pot să aleg un singur moment sau proiect care m-a atins profund.
Dar dacă ar fi să vorbesc despre un proiect de suflet, unul care mi-e foarte drag pentru că am contribuit chiar la „naşterea” lui, acela este programul de literație „Aventura prin lectură”, dezvoltat de United Way Romania în anul 2021. Este un program care urmărește prevenirea şi combaterea riscului de analfabetism funcţional în rândul copiilor aflaţi în situații de vulnerabilitate, prin activități dedicate de literaţie – adaptate nevoilor lor, susţinute pe termen mediu şi lung. Contextul în care a luat naştere acest program este unul îngrijorător: rezultatele testelor PISA arată că peste 40% dintre elevii români de 15 ani nu înţeleg ceea ce citesc. Iar acest procent este şi mai mare în cazul copiilor din medii defavorizate. Într-o societate în care şansele nu sunt distribuite în mod echitabil, astfel de programe devin esențiale – nu doar pentru ca aceşti copii să poată citi un text, ci pentru ca mai târziu să poată înţelege lumea din jurul lor și să aibă o șansă reală la un viitor mai bun.
Îl simt atât de aproape pentru că l-am văzut crescând. Am fost acolo la „botez”, cum îmi place să spun J şi îl urmăresc cu aceeaşi emoție în fiecare etapă. Primesc constant feedback de la profesori, părinți, dar mai ales de la copii. Mă impresionează fiecare reacţie sinceră din partea lor, când îmi spun: „Doamna, ne place tare mult să venim la activități, chiar dacă e vacanță” sau „Doamna, aici primim mâncare bună”. Iar când profesorii îmi povestesc cum un copil, care în clasa a III-a abia silabisea, ajunge acum să citească cursiv şi să participe activ la ore, îmi dau seama cât de profund poate fi impactul acestui tip de intervenţie. Nu e vorba doar de învăţarea lecturii în sine – este despre stima de sine, despre încredere, despre sentimentul de apartenenţă şi de valorizare. Iar când toate aceste lucruri se activează în viața unui copil, apar progrese pe toate planurile: educaţional, comportamental, relaţional. Sunt sute de copii implicaţi în program. Le oferim şansa de a vedea o altă parte a vieții – o parte în care învăţarea este plăcere, nu corvoadă şi în care fiecare copil contează, indiferent de mediul din care provine.
Visul meu este ca acest program să ajungă în cât mai multe comunităţi din România, pentru că ştiu – şi am văzut cu ochii mei – cât de mult poate schimba. Iar când schimbi parcursul unui copil, schimbi viitorul unei familii, al unei comunităţi, al unei generaţii.
Cum ați ajuns să sprijiniți Ajungem MARI și ce a făcut această colaborare specială?
Ca toate organizaţiile sprijinite de United Way Romania, şi Ajungem MARI a intrat în parteneriat cu noi printr-un proces transparent şi riguros. Periodic, lansăm un apel de proiecte, iar fiecare propunere primită este evaluată atent, pe baza unor criterii clare. Proiectul depus de Asociaţia Lindenfeld – Ajungem Mari – a obţinut punctajul necesar în acest proces şi a fost selectat pentru finanțare. Colaborarea cu Ajungem MARI este una bună tocmai datorită valorilor comune şi a dedicării reale față de cauza copiilor şi tinerilor vulnerabili.
Echipa este una cu viziune, profesionalism şi o preocupare autentică pentru binele copiilor din sistemul de protecție. Este o colaborare care de aproape 10 ani construiește oportunităţi reale pentru copii care, în lipsa acestor intervenţii, ar fi avut șanse limitate.
Ce înseamnă pentru tine o relație de încredere între un finanțator și un ONG? Ce „chimie” trebuie să existe?
O relaţie de încredere între un finanţator şi un ONG începe, în opinia mea, cu valori şi principii comune. Este important ca ambele părţi să creadă în schimbarea pe care vor să o producă şi să îşi dorească, cu adevărat, să contribuie la ea – pas cu pas, cu răbdare şi consecvenţă. Un alt element esenţial este respectul reciproc pentru expertiza fiecăruia. ONG-ul vine cu cunoaşterea realităţilor din teren, cu înţelegerea nevoilor directe ale comunităţilor. Finanţatorul, pe de altă parte, aduce o perspectivă de business, o direcţie strategică de responsabilitate socială şi, adesea, o viziune pe termen lung. Atunci când cele două perspective se întâlnesc, apar parteneriate solide şi de impact. Evident, încrederea se construieşte şi pe baza transparenţei şi a unui istoric demonstrat de implicare şi rezultate. Finanţatorii ţin cont de seriozitatea unui ONG – de felul în care gestionează resursele, comunică rezultatele şi construieşte relaţii în comunitate. La United Way Romania, avem susţinători care ne sunt alături de ani de zile – unii chiar de la începuturile fundației în România. Iar asta ne onorează, dar vine şi cu o responsabilitate imensă: să rămânem consecvenți în misiunea noastră, să livrăm impact real și să creștem această încredere, în mod constant.
Ai alergat în mod repetat ca să strângi fonduri pentru cauze în care crezi. Ce te face să îți pui corpul – la propriu – în slujba unei idei?
Când am citit întrebarea, m-am gândit imediat la alergarea propriu-zisă – la evenimentele de tip maraton sau semimaraton organizate pentru strângerea de fonduri.
Am participat în trecut la astfel de competiţii şi am alergat pentru cauze în care cred cu adevărat. A fost, de fiecare dată, o experiență care mi-a pus nu doar corpul, ci şi sufletul în mişcare. Chiar dacă în prezent rolul meu la United Way Romania nu este exclusiv unul de fundraiser, în realitate – aşa cum se întâmplă adesea în ONG-uri – ajung să îndeplinesc mai multe funcții, în funcție de context. Spre exemplu, coordonez activități de voluntariat în care se implică angajați ai companiilor partenere. Şi da, chiar dacă uneori voluntarii se întorc epuizaţi după o zi de renovări intense ????, aproape fără excepție pleacă cu sentimentul că au făcut ceva valoros, că au contribuit concret la o schimbare. Iar asta generează ceva important: implicare pe termen lung. Când oamenii văd impactul direct al acțiunilor lor, devin mai deschişi să susțină financiar proiectele respective sau chiar să le extindem în alte comunități. Şi iată cum, indirect, sunt parte și din procesul de strângere de fonduri.
Ce mă motivează? Aceeași convingere profundă care mă aduce în fiecare zi la birou, cu sens: simt că am o misiune. Cred că fiecare dintre noi are datoria să lase în urmă o lume un pic mai bună. Iar eu o fac nu doar pentru comunitățile cu care lucrăm, ci şi – poate în primul rând – pentru copilul meu. Pentru viitorul lui. Pentru o lume în care empatia, solidaritatea și implicarea să nu mai fie excepții, ci normalitate.
Ai întâlnit în toți acești ani oameni care ți-au schimbat perspectiva asupra vieții? Cine și cum?
E o întrebare la care, recunosc, mă gândesc şi eu din când în când. Îmi întorc atenţia spre trecut şi încerc să îmi amintesc momentele şi oamenii care au contribuit, treptat, la ceea ce sunt astăzi. Şi adevărul este că nu pot numi un singur om sau un singur moment care să-mi fi schimbat complet perspectiva asupra vieții. Cred că pentru majoritatea dintre noi, transformarea vine dintr-un cumul de experiențe, oameni şi contexte, nu dintr-o revelație unică.
Este, dacă vrei, ca în proiectele sociale – nu vedem impactul imediat, ci în timp, prin paşi mici şi constanţi. Aşa este şi cu formarea noastră ca oameni: devenim, în esenţă, suma celor pe care i-am întâlnit, a lecţiilor trăite, a sprijinului primit.
Dar dacă ar fi să vorbesc despre omul care a pus prima cărămidă la ceea ce sunt azi, aceea a fost mama mea. M-am născut şi am copilărit într-un sat din Moldova, într-o familie modestă, în care modelele din jur erau oamenii care munceau la câmp sau în fabricile de la oraş. Mama, însă, a visat mai mult pentru copiii ei. Şi-a dorit cu orice preţ ca noi să avem parte de educaţie, să ieşim din cercul acela limitat de opţiuni. A luptat pentru asta, iar eu sunt unde sunt azi şi datorită ei. Pentru că ne-a încurajat să mergem la şcoală, ne-a susținut cum a putut, iar apoi – cu ajutorul fraţilor şi surorilor mele – am reuşit să merg mai departe, până la facultate. Îi sunt recunoscătoare în fiecare zi și sper, din locul în care este acum, că știe asta.
Apoi, au fost alți oameni – în special din domeniul social – de la care am învățat enorm. Am „furat meserie”, cum se spune, am admirat în tăcere, am fost inspirată fără să-mi dau seama uneori. M-au ajutat să cresc, să îmi clarific ce fel de profesionist vreau să fiu. Şi nu în ultimul rând, consider că nu aş putea fi prezentă trup şi suflet în această muncă dacă nu aş avea echilibrul din viaţa personală. Soţul meu, copilul meu, prietenii apropiaţi – sunt „plasa mea de siguranţă”, locul în care mă încarc ca să pot dărui mai departe.
Într-o lume în care cifrele și rapoartele sunt importante, cum reușești să nu pierzi din vedere omul din spatele proiectului?
Recunosc: nu-mi plac cifrele prea tare și nici nu m-a atras vreodată matematica J
Dar ştiu cât de importante sunt – şi în viața de zi cu zi, şi mai ales în munca noastră. Cifrele sunt cele care conturează dimensiunea unei probleme: câţi copii, câte familii, câtă nevoie. Apoi, tot ele ne ajută să vorbim despre rezultate şi impact: de unde am pornit şi unde am ajuns. Pe de altă parte, îmi plac poveştile. Îmi plac oamenii, cu tot ce vine odată cu ei: emoţii, nuanţe, detalii. Şi cred că cele două – cifrele şi poveştile – nu trebuie să se excludă. Din contră, se completează. Fără cifre, poveştile riscă să devină vagi. Iar fără poveşti, cifrele rămân goale. Când spunem că 60 de copii participă la un program de literaţie, nu este doar o statistică. Chiar dacă nu ajung să-i cunosc personal pe toţi, ştiu ce înseamnă acea cifră – în spatele ei sunt chipuri, poveşti, nevoi reale. În vizitele din comunităţi am întâlnit copii care se bucură sincer de aceste activități, care se simt văzuţi, sprijiniţi. Asta mă ajută să nu privesc niciodată cifrele ca pe simple linii într-un tabel. Sunt acolo cu un rost, dar mereu au în spate oameni – şi nu uit asta, nici când scriu un raport, nici când planific o activitate. Până la urmă, fiecare beneficiar este şi o poveste, dar şi o cifră într-un sistem care are nevoie de date pentru a funcţiona. Nu e nimic greşit în asta, atâta timp cât nu uităm ce e esenţial: că lucrăm cu oameni reali, nu doar cu tabele.
Pentru mine, echilibrul vine din faptul că am privilegiul de a merge pe teren, de a cunoaște oamenii din spatele proiectelor. Îi ascult, îi văd, îi înțeleg. Şi tocmai de aceea, la fel ca şi colegii mei, nu am cum să-i „uit” atunci când lucrez la birou. Sunt acolo, mereu – în spatele fiecărui rând, fiecărui grafic, fiecărei statistici.
Ce înseamnă empatia pentru tine, în concret? Ai învățat empatia din familie, din viață, din muncă?
Ştii vorba aceea românească: „dacă nu poţi face un bine, măcar să nu faci rău”?
Mie nu-mi place deloc. Nu înțeleg de ce varianta de a face rău cuiva ar trebui să existe, atâta vreme cât există și posibilitatea de a face bine. Dacă ai ocazia să întinzi o mână de ajutor, de ce n-ai face-o? Pentru mine, empatia e acel „reflex” care te împinge să te pui în locul celuilalt şi să acţionezi în consecinţă. Să vezi omul, nu eticheta. Să asculţi, nu doar să auzi. Cred că ne naştem cu empatie. Doar că, pe parcurs, unii o păstrează vie, iar alţii o pierd. Uite, de exemplu: câţi copii mici ai văzut mângâind un câine pe stradă şi câţi adulţi mai fac asta? Copiii o fac natural. La adulți, e mai rar.
La mine, empatia cred că a fost acolo dintotdeauna, dar a fost hrănită de familie – am crescut într-o familie numeroasă, unde învăţai din mers cum să te raportezi la ceilalţi – şi apoi clar s-a dezvoltat prin munca mea. Pentru că în domeniul social, dacă nu ai empatie, pur şi simplu nu poţi rămâne prea mult. Ori ţi-o exersezi şi o adânceşti, ori faci reconversie profesională. J Şi mai cred ceva: empatia nu e doar despre a simţi ce simte celălalt, ci despre a face ceva concret în urma acelui sentiment. Fără o acţiune concretă, vorbim doar de milă, nu de empatie.
Ai avut momente în care te-ai simțit copleșită de durere sau neputință? Cum le-ai gestionat?
Ei bine, tocmai am vorbit despre empatie. Iar empatia vine la pachet, inevitabil, şi cu momente de durere şi neputinţă. Înainte să treci la acţiune, te năpădesc tot felul de stări – tristeţe, revoltă, uneori chiar deznădejde. Sunt clipe în care simţi că nu e suficient ce faci, că ai vrea să poţi face mai mult, mai repede, mai bine. Şi pentru că suntem oameni, nu putem să ne detaşăm complet. Când văd un vârstnic singur, mă gândesc la bunicul sau la mama mea. Când un copil îmi mulţumeşte pentru o masă caldă, automat mă gândesc la propriul copil. Legăturile astea sunt fireşti şi dor. De multe ori, citesc o poveste dintr-un raport şi mi se umezesesc ochii. Sau plec dintr-o comunitate cu un nod în gât şi o mie de gânduri în minte. Dar exact aceste momente sunt cele care devin motorul a tot ce facem după. Ele nu mă paralizează, ci mă mobilizează. Împreună cu colegii, ne punem la masă şi căutăm soluții: scriem proiecte, vorbim cu parteneri, ne întrebăm ce putem face mai bine. Cum putem fi acolo, într-un mod real, care contează. Şi, poate la fel de important, mă întorc mereu la ideea de echilibru. Între viaţa profesională şi cea personală. Între a da şi a şti cum să-ţi reîncarci bateriile. Sunt momentele calde din viaţa mea de zi cu zi – cu familia, cu prietenii – care-mi oferă combustibilul necesar să merg mai departe, să nu renunţ, să nu mă opresc la jumătate de drum.
Cum îți imaginezi România socială peste 10 ani? Ce ar fi nevoie să schimbăm urgent?
Despre România socială peste 10 ani… vorbim deseori între noi, cei care lucrăm în ONG-uri sau în domenii apropiate. Ce cred eu că ar trebui să se schimbe cât mai repede? Educaţia – dar nu doar în sensul strict al programei şcolare. Vorbesc despre educaţie în sens larg: alfabetizare, igienă, alimentaţie, sănătate, prevenţie, educaţie sexuală, dezvoltare emoţională etc. Cred că multe dintre dificultăţile cu care ne confruntăm în prezent ar fi mult mai uşor de abordat dacă am avea o fundaţie educaţională mai solidă în toate aceste sensuri. Nu am pretenţia de a vorbi din perspectiva politicilor publice – nu e zona mea de expertiză şi, sincer, nici nu cred că la asta se aşteaptă cineva de la mine. 🙂 Dar ca om care lucrează direct cu oamenii, în comunităţi, văd zi de zi ce înseamnă sărăcia nu doar materială, ci şi lipsa de educaţie. Și acolo, cred eu, e cheia.
Cum îmi imaginez România socială peste 10 ani? Mi-ar plăcea să spun că vom avea mai puțin de muncă. 🙂 Poate e un orizont de timp prea scurt pentru a rezolva toate nevoile, dar îmi imaginez o societate mai conştientă, mai solidară, cu un dialog real între autorităţi, societatea civilă şi mediul de business. Sunt o fire optimistă şi cred că dacă ne ţinem fiecare de partea noastră de responsabilitate, pas cu pas, se poate.
Dacă ai putea convinge un singur om de puterea donației, ce i-ai spune?
Dacă aş putea convinge un singur om de puterea donației, i-aş spune că schimbarea nu vine neapărat din gesturi mari, ci din implicarea constantă a multora. Chiar şi o donaţie modestă, cum ar fi 20 de lei pe lună, poate face o diferenţă enormă atunci când este parte dintr-un efort colectiv. Aşa poţi susţine continuitatea unor servicii esenţiale: un copil poate merge la şcoală în fiecare lună, nu doar o dată, iar un vârstnic se poate bucura de o masă caldă nu doar de Crăciun, ci în mod constant. Puterea donaţiei stă în perseverenţă şi solidaritate.
Dacă ar fi genul de persoană care are nevoie de cifre, i-aş arăta impactul pe care îl are fiecare contribuţie – cum, în timp, acele gesturi aparent mici aduc rezultate măsurabile.
Dacă ar fi cineva care se conectează prin poveşti, i-aş vorbi despre copii care zâmbesc când descoperă o carte nouă sau despre părinţi care plâng de recunoştinţă când primesc sprijin într-un moment greu.
Ce înveți constant de la oamenii pe care îi ajuți, direct sau indirect?
De la oamenii pe care îi ajutăm în cadrul programelor sociale ale United Way Romania învăţ, în fiecare zi, să fiu recunoscătoare. Ştiu că sună a clişeu, e o idee pe care o tot auzim în jurul nostru. Dar adevărul e că, de cele mai multe ori, nu o trăim cu adevărat. Luăm de bun faptul că, după o zi obositoare, putem ajunge acasă şi să facem un duş. Sau că avem aer condiţionat sau frigiderul plin şi libertatea de a alege ce vrem să mâncăm. Ni se par lucruri firești. Pentru unii însă, aceste lucruri sunt un vis doar.
Oamenii din comunităţile pe care le sprijinim sunt sincer recunoscători pentru orice sprijin. Nu spun asta dintr-o nevoie de validare sau dintr-un cult al recunoştinţei – ci pentru că se vede, pur şi simplu, în ochii lor. Se vede în felul în care se implică, în felul în care profită de o oportunitate reală, chiar dacă e mică. Asta învăţ constant: să nu mai iau totul de parcă mi s-ar cuveni. Să fiu mai prezentă, mai atentă, mai recunoscătoare.
Există un gest de bine pe care l-ai primit și pe care nu-l vei uita niciodată?
De-a lungul vieții am primit multe gesturi de bine, în momente diferite şi de la oameni diferiți. Dar unele anume mi-au rămas adânc în suflet, pentru că au venit într-una dintre cele mai grele perioade din viața mea. Atunci când mama mea era bolnavă, iar noi, familia, alergam dintr-un cabinet în altul, încercând să înţelegem ce se întâmplă, să primim un diagnostic corect şi un tratament eficient. În perioada aceea, am primit sprijin din toate direcțiile: de la soţul meu, de la prieteni apropiaţi, de la colegi. Dar cel mai tare m-a atins ajutorul venit de la oameni cu care lucrasem acum mulţi ani, oameni pe care abia îi cunoşteam sau pe care îi întâlnisem o singură dată, poate chiar întâmplător. Unii poate nici nu îşi aminteau cine sunt exact – dar au făcut tot ce au putut: au sunat medici, au vorbit cu cunoştinţe, au căutat soluţii. M-au ajutat sincer, fără să aştepte ceva în schimb. Iar acel gen de sprijin, venit din partea unui „aproape străin”, m-a emoţionat profund. A fost o lecţie de empatie adevărată, care m-a atins mai tare decât orice discurs sau teorie.
De atunci, mi-am promis că voi face tot ce pot pentru a da mai departe, ori de câte ori cineva are nevoie. Să nu ezit nicicum, pentru că știu cât poate conta.
Dacă ai putea lăsa un mesaj tinerilor care cresc azi în centre sau sunt în situații vulnerabile, ce le-ai spune?
Ştiu că nu pot înţelege pe deplin prin ce treceţi. Şi nici nu vreau să mă prefac că pot. Dar Ştiu că durerea, lipsa de sprijin sau nedreptatea nu ar trebui să definească pe nimeni. Vreau să vă spun doar atât: suntem aici, vă vedem. Poate nu putem schimba trecutul, dar vrem să vă fim alături în drumul vostru spre mai bine. Să fim sprijin, să vă ascultăm și să vă întindem mâna, atunci când aveţi nevoie.
Şi vă încurajez din suflet: cereţi ajutorul. Acceptați-l. Folosiți orice ocazie care apare – chiar dacă pare mică, poate fi începutul unei schimbări mari. Nu e o ruşine să ceri ajutor, ci dimpotrivă: este un act de curaj şi o formă de încredere în propria poveste. Şi poate, într-o zi, veţi fi voi cei care întind mâna altcuiva. Pentru că ştiţi, din proprie experiență, cât de mult poate conta un om care nu renunţă la tine.
Citeşte şi: 11 ani de Ajungem MARI. O seară plină cu emoţii, povești și oameni de bine – Ajungem MARI