John Bowlby, părintele teoriei atașamentului, spunea că „sugarul și copilul mic ar trebui să experimenteze o relație caldă, intimă și continuă cu mama lui (sau înlocuitorul permanent al mamei) în care ambii găsesc satisfacție și plăcere” (1982).
Dar ce se întâmplă când această relație nu este una sănătoasă, când abuzurile sau trauma devin constante, când copilul nu se simte în siguranță? Care pot fi efectele pe termen lung ale unei astfel de relații?
Stilul de atașament dezorganizat este unul dintre cele patru stiluri de atașament identificate în psihologia dezvoltării și este considerat cel mai problematic. Acesta are rădăcini adânci în copilărie, putând fi rezultatul unor experiențe traumatice, al ruperilor relaționale dese, al abuzurilor și violenței, al unui mediu familial instabil sau al experiențelor de pierdere sau traumatice ale părintelui (Granqvist et al., 2017).
În astfel de relații, părintele reprezintă atât sursa de siguranță și protecție, cât și sursa de pericol. Un astfel de părinte pendulează între comportamentele iubitoare și cele violente, între afecțiune și agresivitate, creând confuzie în psihicul copilului care nu știe cum să anticipeze și să interpreteze reacțiile părintelui.
Lupta între cele două nevoi fundamentale ale copilului, de conexiune și apropiere cu părintele și de a se proteja împotriva abuzurilor, duce la comportamente contradictorii: copilul fie poate evita complet contactul cu părintele, fie poate căuta cu ardoare acest contact, dar se va retrage brusc când părintele se apropie de el. În timp, copiii pot ajunge să manifeste comportamente impredictibile și să aibă dificultăți în gestionarea emoțiilor. Momentele de afecțiune pot alterna cu episoade de furie, de retragere, de agresivitate sau de frică intensă.
O cercetare desfășurată în România (Zeanah et al., 2005) a arătat că numărul copiilor crescuți într-o instituție de stat care au un atașament dezorganizat este de aproximativ 6 ori mai mare (65%) decât numărul copiilor cu un asemenea stil de atașament crescuți într-o familie (11%).
Consecințele în timp ale stilului de atașament dezorganizat pot fi grave și pot afecta toate domeniile vieții unei persoane. La adulți, atașamentul dezorganizat se poate reflecta în relații instabile și toxice, teama de abandon, dificultăți în gestionarea conflictelor și o tendință de a oscila între apropiere excesivă și distanțare bruscă. Aceștia pot experimenta sentimente intense de vinovăție, rușine și o teamă profundă de respingere.
Deoarece nu au avut sprijin și nu au avut persoane care să îi învețe mecanisme sănătoase de a face față emoțiilor puternice, ei pot ajunge să apeleze la diverse comportamente de risc pentru a încerca să se regleze emoțional (de exemplu, consumul de alcool sau de substanțe interzise pentru a încerca să scadă intensitatea emoțiilor resimțite). Dificultățile în gestionarea stresului și a relațiilor interpersonale pot duce la izolare socială, instabilitate profesională și multiple probleme de sănătate.
Conștientizarea propriului stil de atașament și ale dificultăților personale și interpersonale sunt primii pași spre un stil de viață mai echilibrat. Deși procesul de schimbare poate fi lung și dificil, el este posibil cu ajutorul resurselor potrivite și al unei rețele de suport adecvate.
* articol realizat de psiholog Bogdan Nedelescu
Citeşte şi: Relații sănătoase. Ce sunt şi cum le construim – Ajungem MARI
Bowlby, J. (1982). Attachment and loss: retrospect and prospect. American Journal of Orthopsychiatry, 52(4), 664. https://doi.org/10.1111/j.1939-0025.1982.tb01456.x
Granqvist, P., Sroufe, L. A., Dozier, M., Hesse, E., Steele, M., van Ijzendoorn, M., Solomon, J., Schuengel, C., Fearon, P., Bakermans-Kranenburg, M., Steele, H., Cassidy, J., Carlson, E., Madigan, S., Jacobvitz, D., Foster, S., Behrens, K., Rifkin-Graboi, A., Gribneau, N., … Duschinsky, R. (2017). Disorganized attachment in infancy: a review of the phenomenon and its implications for clinicians and policy-makers. Attachment & Human Development, 19(6), 534–558. https://doi.org/10.1080/14616734.2017.1354040
Zeanah, C. H., Smyke, A. T., Koga, S. F., & Carlson, E. (2005). Attachment in Institutionalized and Community Children in Romania. Child Development, 76(5), 1015–1028. https://doi.org/10.1111/j.1467-8624.2005.00894.x