Pe marginea șoselei dintre Demre și Finike, o mașină oprește exact în puținul loc pe care Mihai Barbu îl are pentru mers. Obosit, se mută în șanț, întrebându-se de ce șoferul nu putea să tragă pe dreapta câțiva metri mai încolo. Apoi vede mâna întinsă spre el. Omul oprise ca să îi ofere 3 mere.
Le primesc emoționat, ne zâmbim, și pleacă. Eu mă uit puțin în sus, zâmbesc și-n direcția aia, și le mănânc pe toate 3, unul după altul, cu poftă.
Sunt multe astfel de întâlniri în călătoria lui Mihai prin Turcia. Unele țin câteva secunde, altele se prelungesc în zile de mers împreună, povești la masă și despărțiri cu îmbrățișări. Le povestește printre urcări, ploi, pansamente și căutări de supă de linte, cu o atenție care face ca omul cu 3 mere să rămână în minte la fel de bine ca marea privită de pe stânci.
Între timp, strângerea de fonduri pe care a alăturat-o călătoriei sale se apropie de 15.000 de lei, din obiectivul de 20.000 de lei, pentru copiii și tinerii sprijiniți de Ajungem MARI. Oameni care îi citesc poveștile au ales să-i răspundă de a dona şi vă mulțumim cu toţii pentru asta. Din locuri diferite, cu poveşti diferite, fiecare dintre voi adaugă o savoare în plus acestei călătorii.
O prietenie și câteva cântece pentru mai târziu
La ultima relatare, îl lăsasem pe Mihai ajuns cu greu la adăpost, după aproape 40 de kilometri într-o singură zi. În dimineața următoare, pleacă spre Kaș împreună tatăl și fiul englezi pe care îi regăsise seara la pensiune. Pentru ei se încheia partea de Lycian Way pe care și-o propuseseră, pentru el urmau 2 zile de odihnă.
Până la locul respectiv erau 5 kilometri, câteva coborâri serioase și bucuria, încă nouă, de a avea cu cine vorbi în timp ce merge. Ajung în oraș și găsesc o terasă cu vedere la mare, unde sărbătoresc fiecare ce are de sărbătorit.
Ne primim berile și, în timp ce ni le turnăn în pahare, nu știu de ce am impresia că parcă suntem 3 teckeli care dau din coadă. Cinstim fiecare pentru victoria proprie, ei că au terminat partea de Lycian Way pe care și-au propus să o facă, eu că stau 2 zile pe loc. Chiar a fost una din cele mai bucuroase beri din ultima vreme.
Se reîntâlnesc la masă, se plimbă, joacă Monopoly Deal și vorbesc. Mihai povestește despre un cântec auzit cu ani în urmă într-un camping, după o zi de escaladă: era obosit, soarele apunea, un prieten schimba uleiul unei motociclete, iar dintr-o boxă se auzea o piesă care avea să păstreze pentru el întregul moment.
Am făcut schimb de piese și ne-am promis reciproc că vom apăsa butonul de play atunci când vom ști că trebuie apăsat. Ce copil bun.
Când vine vremea să pornească din nou, Mihai le spune că are sentimentul că se vor revedea. Se întâmplă chiar în dimineața plecării, pe stradă.
A fost foarte bine, că aveam nevoie de o îmbrățișare de la ei.
La jumătatea drumului, cu tot ce doare
Pauza îi face bine, dar prima zi după Kaș îi pune din nou la încercare puterile. Cei aproximativ 20 de kilometri despre care auzise că vor fi ușori aduc o coborâre pe lângă morminte săpate în stâncă, pasaje pe care se ține de o frânghie și o urcare pe care ajunge să se oprească din 50 în 50 de metri.
Între ele, un golf în care intră în apă fără să mai negocieze cu propriile preferințe – tocmai scrisese că nu este mare iubitor de bălăceală – și 2 sucuri reci de portocale, găsite la umbra unui măslin. La camping, după ce pune cortul, spală hainele și face duș, descoperă că bășica de care sperase să fi scăpat este încă acolo, mai mare.
Am vrut să zic că trec ziua asta la pierderi, dar n-am s-o fac. Ar fi o greșeală. Sunt întreg, mâncat, spălat, la jumătatea Lycian Way. Aș putea, mai bine, să mă invidiez. Și să mă culc naibii, odată.
Zilele următoare aduc alte pansamente și același efort de a înainta pe suprafețe care cer atenție la fiecare pas. Uneori, peisajul rămâne mai mult la marginea privirii, pentru că ochii trebuie să urmărească pietrele. Mihai se întreabă dacă traseul este tot mai greu sau dacă oboseala adunată îl face să îl simtă astfel. Își amintește de ziua cu aproape 40 de kilometri și nu prea mai înțelege cum a reușit.
Umorul continuă totuşi să apară exact din mijlocul acestor zile. După o perioadă fără cele 2 mari bucurii ale călătoriei, constată:
Realizez panicat că au trecut mai mult de 24 de ore de când, unu – nu am mâncat nicio supă de linte, și doi – n-am mai scărpinat nicio pisică.
Una dintre probleme se rezolvă la următoarea oprire, când o pisică i se instalează în brațe și rămâne acolo inclusiv după sosirea mâncării. Cealaltă va cere un ocol făcut de bunăvoie, până într-un sat în care găsește, în sfârșit, mercimek.
O etapă pe care alege să o ocolească
La Demre îl așteaptă o decizie care îl neliniștea încă de acasă. Următoarea etapă urcă spre aproximativ 1.800 de metri altitudine, printr-o zonă izolată și presupune cel puțin o noapte la cort. Din ghidurile pe care le consultă știe că este o porțiune foarte dificilă. Acum, peste toate acestea, prognoza adaugă mai multe zile de ploaie.
Mihai alege să o ocolească și să ajungă la Finike pe șosea. Îi pare rău că nu va urma traseul întocmai, dar vremea îi limpezește hotărârea.
N-o să se supere Lycian Way pe mine că nu merg pe unde ar vrea, că sunt responsabil, ca să nu zic fricos. Că nici Moș Crăciun nu se supără pe copii, niciodată, nici măcar pe cei fricoși, ca să nu zic responsabili.
Pe drumul alternativ descoperă golfuri mici, pe care din mașină poate nici nu le-ar fi observat și întoarce din drum melcii porniți să traverseze șoseaua. Aici este şi locul în care primește cele 3 mere. La final se adună din nou 34 de kilometri, iar la Finike își ia o cameră în care să aștepte trecerea ploilor.
Odihna de care avea nevoie începe curând să semene cu o detenție. Camera e mică, totul pe balcon este ud, iar în apropiere nu găsește vreun restaurant. Își pregătește supa la arzător, studiază variantele de traseu și iese în scurtele pauze dintre ploi. La magazin cumpără salam pentru 2 pisici, dintre care una încearcă să rezolve singură distribuția, smulgându-i tot teancul din mână.
Seara, înapoi în cameră, îi lipsește ceva foarte precis:
Ce-ar fi mers o pisică în cameră acum.
Ziua în care se regăsește mergând
Pe 29 octombrie, Mihai așteaptă la recepție să se mai liniștească ploaia. A verificat prognozele, dar ajunge să urmărească și găinile adăpostite sub o masă: când ies ele, va pleca și el. După vreo 2 ore, găinile își reiau activitatea, iar Mihai își pune echipamentul de ploaie și pornește. Pentru prima dată în această călătorie, merge cu căștile pe urechi. Îl ascultă pe Leonard Cohen și, pe drumul pustiu, ud, începe să zâmbească.
Îmi dau seama, mergând, că am lipsit. N-am fost chiar aici în ultimele zile. Nu mă întreb unde-am hălăduit când drumul a trecut pe lângă mine și eu pe lângă el. Nici nu mă condamn, nici nu-mi reproșez, mă bucur doar să mă reîntâlnesc cu mine mergând pe marginea unui drum pustiu, prin ploaie, singur. Sunt, din nou, aici.
După 10 kilometri, ploaia se oprește și apare o bucată de cer albastru. Îl sună fratele lui, să îi amintească să mai și mănânce. Găsește mandarine coapte, apoi o cafea și o pisică albă cu care se împrietenește.
Etapa aceasta, despre care aflase că mulți călători o sar fiindcă o consideră plictisitoare, devine una dintre cele mai frumoase zile. Trece printr-o pădure liniștită și ajunge la Karaöz odată cu ultimele raze de lumină. Are toate lucrurile ude și cere un loc mai cald decât cortul. Gazda îi arată o cameră.
Am zâmbit toată ziua, kilometri mi-au trecut pe sub tălpi ca și când aș fi plutit, am fost înconjurat doar de frumos. Oricine-ai fi, îți mulțumesc.
Uneori, mersul în 2 schimbă ziua
După aproape de 400 de kilometri parcurși, urcările sunt încă grele. În ziua în care trece pe la farul Gelidonya, Mihai se întreabă chiar dacă va avea puterea să termine călătoria. Face pauze dese, așteaptă să îi coboare pulsul, apoi reia mersul.
Cunoaște un grup de olandezi, iar a doua zi îl reîntâlnește pe unul dintre ei, pe urcarea spre Olympos.
E mult mai ușor mersul în 2. Până aici am urcat foarte greu, iar acum, cu Onno în față, ținând ritmul, spărgând aerul sau cum s-o chema magia pe care o face, e super. Urc și nici măcar o dată nu cer un popas, dar mă bucur de fiecare dată când o face el.
Vorbesc despre crescut copii și se iau atât de bine cu discuția încât se abat 2 kilometri de la traseu. Au de făcut aceeași distanță înapoi, dar cad de acord că timpul n-a fost pierdut.
După noroi, alunecări și o traversare prin apă, ajung la Olympos, apoi caută împreună o cazare. Găsesc camere calde, uscate și o piscină cu apă la 30 de grade. Onno, care până atunci dormise doar la cort, îi scrie că nu știe dacă poate suporta atât de mult confort. Mihai, după ce l-a inițiat și pe el în bucuria supei de linte, se gândește la un tatuaj cu o lingură.
Este loc și pentru asemenea seri pe Lycian Way. După atâtea ore în care fiecare pas cere ceva de la corp, să fii la căldură, cu haine uscate și cu un om cu care ai ce vorbi devine o bucurie majoră.
Invitația lui Mihai rămâne deschisă
În aproape o lună de mers, Mihai a primit ajutor, mâncare, îmbrățișări și companie. A oferit, la rândul lui, apă din sticla proprie, atenție oamenilor pe care îi întâlnește și loc în poveștile sale pentru gesturi care altfel ar fi rămas necunoscute.
Pentru copiii și tinerii din Ajungem MARI, a deschis această strângere de fonduri care se apropie acum de 15.000 de lei. Le mulțumește celor care au donat și îi invită și pe ceilalți, cu un gând pe care îl lăsăm întreg, în cuvintele lui:
Dacă ai citit până aici, mai rezistă un minut, te rog. Vreau să le mulțumesc din tot sufletul celor care m-au susținut printr-o donație. Vă asigur, încă o dată, înseamnă enorm. Ați făcut bine. Știu că sunt printre voi, cei care citiți asta, oameni cărora le-ar plăcea să fie în locul meu, acum. Aș vrea să mă credeți că am cunoscut niște copii care ar da orice să fie în locul vostru, acum. Singurul fel în care mă puteți susține este cu o donație pentru ei.
Donează şi tu pe pagina Galantom a lui Mihai Barbu pentru copiii și tinerii sprijiniți de Ajungem MARI. Mai avem puțin până la obiectivul de 20.000 de lei și fiecare contribuție ne apropie de el: Pagini fundraising – Mihai Barbu: 500 de km pe Lycian Way pentru tinerii instituționalizați – Galantom – Comunitatea oamenilor de bine