La ieșirile la cinema, Vlad se așeza mereu lângă Flavia. Urmăreau filme animate și își împărtășeau impresiile în timpul proiecției. Era unul dintre felurile simple în care se vedea apropierea lor. Cu câțiva ani înainte, când se cunoscuseră prin programul Ajungem MARI, conversațiile nu veneau la fel de ușor.
Vlad avea 15 ani și era în clasa a V-a. Avea cerințe educaționale speciale și dificultăți de vorbire, iar Flavia și-l amintește timid, tăcut, copleșit de prezența noilor voluntari. Când celor din jur le era greu să înțeleagă ce spunea, ajungea să rămână la marginea conversațiilor. Flavia vorbește sincer despre propria ezitare de la început.
Recunosc că în primă fază și eu am avut această distanță și teamă de a-l înțelege greșit.
Îi era greu să-l întrebe în mod repetat ce spusese. Dar, într-o zi, a hotărât să treacă peste această teamă și să încerce să-l cunoască. A descoperit că dificultatea de a înțelege fiecare cuvânt nu îi împiedica să construiască o relație.
Pentru Vlad au contat mult mai mult prezența și atenția mea decât dificultatea inițială de a-l înțelege.
Treptat, s-au simțit mai în largul lor unul lângă celălalt. Vlad a început să vorbească despre ce îi plăcea, despre ce îl supăra și despre lucrurile pe care și le dorea.
Greu de găsit un loc printre ceilalți
La școală, diferența de vârstă față de colegi apăsa asupra lui. Era mai înalt, mai dezvoltat fizic, iar felul în care vorbea devenea motiv de glume. I-a povestit Flaviei cât de greu îi era să fie într-o clasă cu copii mult mai mici.
Nici în centru nu simțea că își găsește ușor locul. Băieții de vârsta lui aveau alte preocupări care pentru el nu însemnau nimic.
În timpul petrecut împreună, Flavia a cunoscut și partea din Vlad care avea mai puțin loc să se arate în aceste împrejurări: curiozitatea, energia, bucuria de a face lucruri. Îi plăceau fotbalul, alergarea și parkourul. Făcea scheme cu bicicleta sau trotineta și era mare fan Lego.
Dincolo de toate acestea, își dorea o familie. Pentru el, asta însemna și posibilitatea de a fi înțeles în fiecare zi. Flavia își amintește exact dorința lui.
Un loc în care să fie înțeles mereu, nu doar câteva ore pe săptămână.
O notă proastă, primită cu încurajare
Pe măsură ce relația lor s-a apropiat, Flavia a început să-i dedice mai mult timp. Au făcut teme, au ieșit în parc și la film, au avut discuții serioase și mici negocieri.
Una dintre ele a pornit de la pasiunea lui pentru parkour. Vlad se cățăra pe exteriorul unui tobogan tubular, iar Flavia încerca să-i explice că putea să cadă. El își susținea încrezător punctul de vedere: până atunci nu căzuse niciodată.
Alte momente aduceau la suprafață nesiguranța lui. Când nu înțelegea ceva la teme, se frustra. Când lua o notă proastă, îi era rușine să spună. Se aștepta să fie certat și îl surprindea reacția Flaviei, care îl încuraja.
În astfel de întâlniri obișnuite s-a construit încrederea dintre ei. Vlad putea să povestească, să ceară ajutor și să vină și cu lucrurile care nu îi ieșiseră, iar Flavia ajungea să-l înțeleagă tot mai bine.
Plecarea pentru care nu a existat un rămas-bun
După împlinirea vârstei de 18 ani, Vlad a decis, la încurajarea mamei sale, să iasă din sistemul de protecție și să se mute împreună. Era în clasa a IX-a și a fost transferat la un liceu din localitatea în care urma să locuiască.
Pentru Flavia, schimbarea a venit brusc. La reluarea activităților din toamnă, el nu mai era în centru. Nu apucaseră să-și ia rămas-bun.
Flavia nu știe cum arată acum zilele lui, cum îi este la noul liceu sau dacă și-a găsit locul pe care îl căuta. Păstrează însă amintirea timpului petrecut împreună și speranța că plecarea i-a adus apropierea de care avea nevoie.
Mă gândesc des la el și sper să-i fie bine. Sper să fi găsit ce își dorea de atâta timp: ACASĂ.