Într-o dimineață, 2 oameni îi oferă ceai și jumătate de sandviș, după 5 kilometri de urcare. În alta, un bărbat îl vede trecând pe stradă și îl cheamă la micul dejun, alături de mama lui. Mai târziu, dintr-o mașină, cineva îi întinde o prăjitură. Mihai Barbu a plecat singur pe Lycian Way, dar pe potecile și prin satele din Turcia întâlnește oameni care, pentru câteva minute, îi fac loc în viața lor. Apoi el pleacă mai departe cu rucsacul în spate și cu încă o poveste de spus.
În primul articol, am povestit despre plecarea lui într-o călătorie de aproximativ 500 de kilometri și despre invitația pe care ne-a făcut-o nouă, celor de acasă: să susținem prin donații copiii și tinerii din Ajungem MARI. Între timp, au venit ploaia, nopțile cu tunete, potecile pierdute și regăsite, dar și răspunsurile lui la întrebările noastre. Din ele și din însemnările de pe drum se conturează o călătorie în care bucuria și teama încap uneori în aceeași zi, iar un loc de odihnă sau apa rece pe picioarele obosite pot deveni lucruri greu de uitat.
Un drum pe care să nu se grăbească
Ideea călătoriei a început cu o poveste auzită de la fratele lui, care parcursese o mică parte din traseu. Apoi, într-o excursie de escaladă, Mihai a stat într-un camping la Geyikbayırı și a trecut în fiecare zi pe lângă o pancartă care anunța sfârșitul Lycian Way. Au mai trecut câțiva ani până să plece. Își dorea o excursie tihnită, după o perioadă în care nu mai avusese parte de una.
Turcia pentru că, așa cum spuneam, așa au fost semnele. Pe jos pentru că în primul rând e un traseu care doar pe jos se poate face iar apoi pentru că am mers “destul” cu motocicletele și mașina și, de ce nu, și prețul combustibilului are ceva de zis.
Cei aproximativ 500 de kilometri rămân direcția călătoriei, dar Mihai își lasă libertatea de a descoperi pe parcurs cum o va duce mai departe.
Traseul oficial pleacă de la Ovacik și sfârșește la Geyikbayırı, dar mulți încep de la Fethiye, mai devreme, și sfârșesc în Antalya, mai departe. Eu am plecat de la Fethiye și mai vedem. Nu am un program sau o limită de timp. Vreau doar să mă bucur de locurile în care sunt și să nu mă grăbesc, cum de altfel mereu am tendința.
În rucsac are cortul, salteaua, sacul de dormit, hainele și aragazul. A ales cu grijă echipamentul, încercând să reducă greutatea pe care o poartă. Aparatul foto și laptopul au rămas acasă, deși fotografia este meseria lui.
N-am plecat să caut nimic metafizic. Am plecat să fiu aici și să văd dacă pot ajunge la capăt. E doar curiozitate. Evident că sunt aici în primul rând pentru oameni, care sunt mai rari, pentru că traseul este unul foarte sălbatic.
Ceai, un sandviș și loc la masă
Pe 13 octombrie, ziua începe cu urcare. Mihai pleacă devreme din camping, sub un cer înnorat, și continuă să urce, cu hainele ude de transpirație. După 5 kilometri, întâlnește un cuplu care își pregătește mâncarea lângă cort. Îi oferă ceai, apoi îşi împart sandvișul. Sunt medici veterinari în Istanbul, iar conversația ajunge repede la un subiect pe care Mihai îl cercetează cu interes de când a sosit: pisicile și felul în care sunt tratate în Turcia.
A doua zi, după o noapte ploioasă, împachetează cortul ud și pornește din nou. La Sidyma, un bărbat aflat la micul dejun îl invită în curte. Mănâncă împreună, beau ceai, își iau pastilele, el și doamna de la masă, apoi încearcă să lămurească, mai mult prin gesturi, ce animal vine să mănânce strugurii din vie. Mihai pleacă fără să afle exact răspunsul.
Sunt întâlniri scurte, care apar între kilometri de mers și pe care le duce apoi cu el. Într-o zi cu picioarele încinse și stomacul gol, o femeie îi oferă ceva de-ale gurii şi o nouă porţie mare de bunătate – sau poate de firesc. Când ea începe să spele curtea cu furtunul, Mihai simte că are nevoie de ceva în plus.
Apa aia rece pe picioarele mele fierbinți, apoi cum am stat cu tălpile pe jos în curtea aia udă, mâncând gözleme și bând fresh-ul de rodii, după niște kilometri merși pe jos, “Paradisul e în Letoon” este numele tabloului. O parte din mine e încă acolo.
Când ploaia se oprește, dar gândurile continuă
Frumusețea locurilor vine și cu porțiuni dificile, pe care Mihai le descrie fără să își ascundă frica. Sunt coborâri abrupte, poteci înguste lângă prăpastii, vegetație care închide drumul și intersecții la care marcajele îl duc pe altă ramură a traseului. Uneori trebuie să se întoarcă, alteori găsește o legătură care îl readuce pe drumul dorit.
Aștept să ajung la capăt, adică aștept să văd că am putut. Mă neliniștește uneori, când sunt singur prin te-miri-ce locuri care par mai neumblate, amintirea infarctului prin care am trecut acum 2 ani. Eveniment despre care am zis că n-o să-l las să-mi dicteze viața, dar se pare că nu e chiar după mine.
Într-una din zile, o livadă de măslini îl convinge să se oprească mai devreme decât plănuise. Sunt și alte corturi, este un izvor, locul e prea frumos ca să treacă mai departe. Abia apucă să se instaleze când începe ploaia, însoțită de trăsnete care par foarte aproape. Din cort, imaginația o ia înaintea lui și construiește scenarii cu viituri.
Acum s-a liniștit. Ploaia, nu gândurile mele.
În următoarea zi ajunge la un camping și alege o căsuță pentru următoarele 2 nopți. Spală hainele, pune cortul la uscat și așteaptă furtuna anunțată. Dimineața însorită îl face, pentru o vreme, să regrete ziua în care ar fi putut merge. După-amiaza îi confirmă însă alegerea.
Și pe la ora 15 a început. Sfârșitul lumii, nu altceva. Cerul s-a prăbușit peste noi, apă din toate direcțiile. Ioooi, și ce tare e să fii sub pătură și afară să toarne, să zici că investiția în cazarea asta acum e mai tare decât orice Bitcoin cumpărat în 2009.
Zeci de kilometri și povești lângă foc
Când pornește din nou, îl așteaptă o zi lungă. Trece prin ruinele de la Pydnai, ajunge la plaja Patara și ocolește porțiunile inundate ale traseului printr-o întindere de sere. Un băiat pe scuter se oferă să îl ducă, dar Mihai refuză zâmbind.
Ziua continuă însă mult după acel moment de răgaz. Pe porțiunea de după Çavdir, drumul urmează rămășițele unui apeduct, pe lângă hăuri și prin vegetație deasă. Trece un pod care îl sperie, înaintează aplecat printr-un tunel de plante și își dorește să ajungă la capătul acelei bucăți. Când reușește, scoate un chiuit.
La finalul celor 33,8 kilometri, povestea zilei se încheie într-un alt ritm.
Acum sunt în cort, într-o pădure, cu o internațională de suedez, nemți și turci și abia aștept să dorm. Am stat la foc și ne-am spus povești despre culturile și depărtările prin care-am umblat și mi-e foarte bine.
Și noi avem un loc în călătoria lui
Din pădurea în care își pune cortul până la noi ajung aceste povești, cu oboseală, teamă, umor și oameni care îi ies în cale. Iar prin strângerea de fonduri deschisă pentru Ajungem MARI, Mihai ne oferă și o posibilitate de a participa activ.
M-am gândit să fac asta, pentru că am observat că în alte țări, mai educate, asta e chiar o practică pe care o fac mulți călători. Iar faptul că ofer celor care mă urmăresc o variantă să participe la călătoria mea, susținând-mă pe mine și implicit cauza pentru care merg, e cu atât mai frumos.
Copiii pentru care strânge fonduri sunt și copii pe care i-a întâlnit în colaborările lui cu Ajungem MARI. I-a cunoscut, i-a fotografiat și a ales, de-a lungul timpului, să ne ajute să le facem poveștile cunoscute.
Le mulțumesc pentru fiecare leu, în numele copiilor și apoi al meu personal. Și îi asigur că fapta lor e una dintre cele mai bune posibile. Am cunoscut o maică parte din copiii pentru care strâng fonduri, în colaborarile mele cu Ajungem MARI, și știu despre ce vorbesc.
Susține şi tu copiii și tinerii din Ajungem MARI printr-o donație pe pagina de Galantom a lui Mihai Barbu: Pagini fundraising – Mihai Barbu: 500 de km pe Lycian Way pentru tinerii instituționalizați – Galantom – Comunitatea oamenilor de bine. El ne va povesti mai departe ce găsește pe drum. Noi putem face ca, odată cu poveștile lui, să ajungă la copii și sprijinul de care au nevoie.
Aventurile lui Mihai le poţi urmări aici: Facebook
Credit foto: Mihai Barbu