La 24 de ani, Ionuţ are în spate ani de școală în domeniul mecanic, o facultate de mecanică aproape finalizată, un curs de instructor fitness, câțiva ani de fotografie și o pasiune pentru lucrurile tehnice. Îi place să repare, să construiască, să găsească soluții. Așa era și copil fiind.
Eu am fost în familie de plasament şi acolo era un bunicuț care avea atelier de tâmplărie, iar eu stăteam mai mereu la dânsul în atelier. În plus, în ogradă singura mea satisfacție era când meșteream, când găseam soluții la problemele tehnice. Avea tata o glumă – de fiecare dată când trebuia rezolvată o problemă, venea la mine, spunea: „Vino încoace, dar ia-ți și inventatorul cu tine.”
Ionuţ a păstrat „inventatorul” și a dus mai departe curiozitatea aceea. A făcut şcoala profesională și liceul în domeniul mecanic, apoi a urmat facultatea. Acum, cu ochii pe toate lucrurile care îi plac, încearcă să-și găsească următorul pas profesional.
Nu are încă toate răspunsurile, dar are ceva ce se construiește mult mai greu: o idee despre cine este și ce poate face.
Când cineva îți arată că există și alte variante
În adolescență, Ionuţ a fost mutat într-un centru de plasament. Acolo i-a observat pe voluntarii Ajungem MARI, care veneau și organizau activități pentru copii și tineri. La început, acestea erau construite pornind chiar de la nevoile lor. Discutau cu tinerii, îi întrebau de ce au nevoie și ce activități și-ar dori, iar apoi voluntarii veneau cu pregătire la diferite materii, ateliere și cursuri.
Pentru Ionuţ, au urmat cursuri de dezvoltare, educație emoțională, discuții și dezbateri, dar și ateliere de desen, benzi desenate și pictură. Iar cursul de instructor fitness pe care l-a făcut a devenit inclusiv o posibilă direcție profesională. Ceea ce pare să fi rămas însă cel mai puternic cu el nu este o activitate anume, ci perspectiva.
De fiecare dată când vorbeam cu Adriana și îi spuneam ce și cum, ea nu mă contrazicea direct, nu-mi zicea că n-am dreptate sau că nu e aşa cum văd eu lucrurile. Îmi povestea diverse lucruri despre situaţia respectivă, iar eu rămâneam şi mă întrebam dacă chiar e singura variantă cea pe care o menţionasem, dacă nu cumva există o alternativă. Asta se numeşte diplomaţie. Tot de la un voluntar am aflat de ea.
Uneori, un adult nu trebuie să-i spună unui adolescent care crede că este răspunsul corect. Poate fi suficient să-l ajute să vadă că există și o întrebare pe care încă nu și-a pus-o.
„E exemplul acela pe care nu l-ai avut”
Ionuţ vorbește despre voluntari ca despre niște oameni care au adus în viața lui ceva ce îi lipsea: modele.
Deschiderea, curajul, faptul că vin și ne spun că nu e obligatoriu să facem ceva anume. „Eu vin să facem pregătire la matematică. Nu-i obligatoriu să facem asta. Putem să vorbim și despre altceva. Putem să tratăm și alte nevoi, știi?” Faptul că-s atâta de deschiși îți dă curaj, te motivează. E exemplul acela pe care nu l-ai avut.
Pentru un copil care crește într-un context în care nu are întotdeauna în jurul său adulți disponibili și echilibrați, întâlnirea repetată cu astfel de oameni poate însemna mai mult decât o oră de pregătire sau un atelier. Înseamnă să vezi cum vorbește un adult, cum ia o decizie, cum ascultă, cum gestionează o situație, cum poate să nu fie de acord cu tine fără să te respingă.
În cazul lui Ionuţ, aceste modele au contat inclusiv în felul în care a început să-și observe propriul comportament și propriile reacții.
Faptul că are fiecare caracterul definit, maturitatea contează foarte mult. Eu, crescând fără părinți, a contat foarte mult să văd în jurul meu oameni echilibrați, calculați, bărbați care gândesc independent, care sunt bărbați în adevăratul sens al cuvântului. Era singurul exemplu pe care îl aveam.
Nu este puțin lucru să poți vedea, în carne și oase, un exemplu despre care până atunci doar ai fi putut să-ți imaginezi cum arată.
De la „inventator” la om care își caută drumul
Ionuț a avut mereu nevoie să găsească soluții. A învățat să se descurce, să ia atitudine și să se bazeze pe propriile resurse. Astăzi, această independență se vede și în felul în care își construiește viitorul. Planurile nu sunt încă definitive, dar există, iar Ionuț nu pare să aibă nevoie ca cineva să-i deseneze un traseu perfect. Are nevoie de spațiu să încerce, să greșească, să schimbe direcția și să descopere ce i se potrivește. Asta au făcut și voluntarii: nu i-au spus cine trebuie să devină, ci i-au oferit ocazii să descopere.
Astăzi, încearcă să înțeleagă mai bine cum gândesc oamenii din jurul său și să privească o situație și din perspectiva celuilalt. A început inclusiv un proces terapeutic, despre care spune că este încă la început și că îi aduce, deocamdată, mici conștientizări.
Și poate că și aici există o legătură cu ceea ce fac voluntarii, pentru că schimbarea nu apare întotdeauna spectaculos și imediat. Uneori începe cu o întrebare pusă la momentul potrivit și cu un adult care te ajută să te uiți puțin altfel la ceea ce credeai că știi deja.
Nu doar ce înveți contează. Contează şi cine este acolo
Pentru Ionuț, relațiile construite cu voluntarii au rămas dincolo de perioada în care aceștia veneau la centru.
Am păstrat legătura cu voluntarii și am devenit prieteni. Am evoluat foarte mult în perioada în care am stat la centru, pentru că datorită lor am participat la o mulţime de cursuri, ateliere, la discuţii, dezbateri.
În spatele acestei enumerări se află, de fapt, ceva mult mai greu de măsurat: continuitatea. Un adolescent nu întâlnește o singură dată un adult și se schimbă peste noapte. Îl întâlnește din nou şi din nou, îl vede în contexte diferite, îi poate pune întrebări, îl poate contrazice, poate să-i spună că nu are chef, să descopere că se poate răzgândi şi, mai ales, să observe că adultul respectiv revine și data viitoare. Din toate aceste întâlniri se poate construi, în timp, ceva ce niciun atelier nu poate produce singur: încredere.
Aşa că acum, când vorbește despre viitor, Ionuţ nu vorbește despre lucruri extravagante, ci de lucruri fireşti.
Să strâng bani și să-mi iau o casă. N-am de niciunele, măcar casă să am, să nu mai depind de nimeni, să plătesc chirii și să mă tem că rămân fără bani și nu am unde locui.
Este un obiectiv foarte concret, iar pentru cineva care a cunoscut prea devreme nesiguranța, are o greutate pe care poate nu o vedem la prima citire. Dar povestea lui Ionuț nu este despre lipsurile de la început, ci despre ceea ce a reușit să construiască în ciuda lor.