Voluntari care inspiră – Ilinca Sibișteanu

Ea este Ilinca, voluntară în programul Ajungem MARI de aproape trei ani. A început activitatea în Bacău și continuă să lucreze cu copii de la un centru din București, unde ne-a devenit colegă. Experiența și abilitățile pe care le-a dobândit de când s-a înscris în programul nostru au ajutat-o să devină coordonator de voluntari la nivel național și să fie un model pentru copiii cu care petrece timp în fiecare săptămână.

De când ești voluntar? Ce te-a convins să intri în program?

Sunt voluntar Ajungem MARI de 2 ani și 9 luni (2 ani și 6 luni în Bacău, 3 luni în București). Am aflat acum mai bine de 3 ani despre Ajungem Mari, de la un amic din Ploiești care îmi povestea despre lucrurile frumoase pe care le făcea pentru copiii instituționalizați în cadrul acestui program. Pe cât mă bucuram pentru el și copiii pe care îi ajuta, pe atât de rău îmi părea că nu avem Ajungem MARI și în Bacău. Sigur că m-am înscris imediat ce am aflat că o să se formeze echipă de voluntari Ajungem MARI Bacău!  

M-a convins faptul că prin acest program pot să ajut copiii interacționând cu ei, nu doar prin donații.

Cât de importante au fost pentru tine training-urile pe care voluntarii le fac înainte de a intra în program? În ce fel te-au ajutat?

Mie mi-au plăcut foarte mult aceste training-uri.

M-au ajutat pentru că am acumulat foarte multe informații utile despre lucrul cu copiii și tinerii instituționalizați. Mi-a plăcut că sunt interactive, să nu mai zic de jocuri, care sunt utile atât pentru cunoașterea noilor voluntari, cât și ca idei de jocuri în activitățile cu copiii. Eu chiar le-am folosit la întâlnirile cu copiii, când nu funcționa nici planul A, nici B, nici C.          

Cum a fost prima ta zi în centrul de plasament? De ce ți-a fost cel mai teama? Cât de diferită a fost experiența față de ceea ce ți-ai imaginat?

Pfff… nu o să uit niciodata acea zi! După training, așteptările mele erau setate undeva „sub nivelul mării”. Mi-a fost teamă că nu vor vrea să participe la activitățile noastre. Când am cunoscut copiii, toți drăguți și curioși, m-am îndrăgostit!

Pe atunci, în Bacău, erau 3 centre de plasament, cu câte 9 copii. Împreună cu 5 dintre colegii voluntari, am fost “repartizați” la căsuța C, unde erau fetițe în clasa a șaptea și a opta, care aveau nevoie de ajutor la lecții. Cred ca doamnele referente le spuseseră copiilor că vin niște profesori care o să le ajute cu temele. Vreo 3 luni m-am chinuit să le scot din cap ideea că sunt “profa”.         

Aș rezuma răspunsul în felul acesta: experiența primei zile a fost extrem de diferită de orice așteptare, pentru că am cunoscut niște minuni care, în timp, au devenit în sufletul meu și rapoartele mele narative „ai mei”.

Ce activități faci cu copiii? Poți descrie în câteva cuvinte cum arată o zi la centru?

Întotdeauna am încercat să îmbin utilul cu plăcutul. Facem teme sau exerciții suplimentare, dar le combinăm cu jocuri și activități educative și distractive.

Ce ai învățat tu de la copii?    

Să mă joc din nou. Să ofer mai multe îmbrățișări. Se pun și pașii de dans pe diferite melodii latino? 😅

Ce ai învățat de la ceilalți voluntari?

Am învățat să am răbdare și să îmi fac temele de acasă. Citind rapoartele lor, am descoperit foarte multe moduri de a face învățarea mai ușoară pentru copii.

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le ai ca voluntar?

Faptul că pot să fac ceva propriu-zis pentru ei, să le fiu alături și să îi ajut sunt cele mai mari satisfacții. Iar când ne vedem, zâmbetele copiilor îmi înseninează ziua.

Cum te poate schimba experiența voluntariatului?

Voluntariatul te învață că nu e despre tine, ci despre ei – copii, bătrâni, oameni bolnavi, animale părăsite sau orice alt domeniu în care activezi ca voluntar.        

Care a fost, până acum, cel mai greu moment prin care ai trecut? Ce te-a motivat să continui?

Am două: primul în Bacău, când, după proiectul de educație financiară (care a decurs foarte bine), copiii nu au vrut să participe și la cursul de educație antreprenorială. I-am înțeles, nu a fost cu supărare, dar, pe lângă asta, timp de o lună, nu au vrut să participe la niciun fel de activitate. Voiau doar să se uite la tv și pe telefon. Epuizasem toate metodele pe care le aveam în minte. Asta se întâmpla după 2 ani de voluntariat, deci ne cunoșteam bine. Ajunsesem în punctul în care voiam să renunț, pentru că mă simțeam nedorită, ca un musafir nepoftit, chiar inutilă. 

M-am motivat gândindu-mă că nu e despre mine, ci despre ei. Așa că am purtat o discuție mai “serioasă” cu ei, în care le-am spus cum mă simt și le-am arătat că și eu sunt vulnerabilă.

Al doilea moment e acum, în București, când sunt voluntar la un apartament de fete măricele (13-18 ani) și nu le găsesc mereu acasă, chiar dacă sun înainte și anunț când voi veni. Majoritatea fetelor au fost în pragul abandonului școlar și au făcut mici progrese. Asta mă motivează și faptul că văd o mică dorința de „schimbare” din partea lor, așa că voi fi în continuare alături de ele.      

Care e cea mai frumoasă amintire ca voluntar la Ajungem Mari?

Era o zi de primavară călduroasă. Avusesem o zi cruntă la muncă și urma să merg la copii. Când am plecat de la serviciu, mă gândeam să amân pe altă zi întâlnirea cu copiii pentru că mă simțeam prea obosită. Mergând spre casă, m-am tot gândit: „ce vină au copiii că eu sunt obosită și nervoasa? Ei mă așteaptă în fiecare marți…” 

Așa că m-am dus la copii. Am avut o mare surpriză din partea lor – mă așteptau cu lalele! M-au strâns în brațe și mi le-au dat. “Pentru că vii la noi, Ilinca, ți-am cules flori. Dar, să știi că nu le-am rupt de aici, din fața casei, pentru că nu avem voie, ci din spate.”

M-am gândit mult la acest episod, la cât de frumos mă așteptau. Cum s-ar fi simțit ei dacă nu veneam?  

Cum convingi pe cineva să devină voluntar la Ajungem Mari?

Povestindu-le despre experiența mea.   

To Top