Mihaela Alexandru este alături de copiii instituţionalizaţi de mai bine de 7 ani. Are o viaţă plină, aglomerată, dar crede că atunci când crezi în ceva există timp şi soluţii să faci chiar mai multe.
Motto-ul meu este: „Dăruind vei dobândi.” Îmi doream să fac ceva cu sens şi să fiu o contribuţie pentru cei din jurul meu. Simţeam că am mai mult de oferit şi ceva din mine a rezonat instant cu misiunea Ajungem MARI: educaţia copiilor din centrele de plasament. Am simţit din prima clipă că în acest domeniu pot să fac o diferenţă şi totul s-a legat frumos, ca o poezie, pe mai departe.
Mihaela a avut temeri la început, ca orice om care intră în contact cu ceva nou.
Credeam că e foarte greu să dai tot ce-i mai bun fără să fie un proces dureros sau în care să te copleşească tristeţea şi neputinţa că nu poţi să faci mai mult. Credeam că nu o să fac faţă unor copii cu nevoi speciale sau unor copii care se aşteaptă să îi iei acasă şi să le promiţi că vei deveni părintele lor. Şi mai credeam că, atâta timp cât nu voi putea să schimb mediul sau sistemul în care ei îşi duc viaţa, nu voi putea schimba prea multe lucruri pe termen lung pentru ei.
Am făcut treaptă cu treaptă, uneori mai mult, alteori mai puţin, fără presiune şi m-am lăsat ghidată de Ajungem MARI şi de proces în sine. Drumul a început să apară tot mai clar după fiecare pas şi satisfacţiile, odată cu el.
În toţi aceşti ani Mihaela a fost mereu atentă la nevoile copiilor şi a învăţat să-i asculte cu mare atenţie, ca să le poată fi sprijin.
Copiii au nevoie majoră de conectare. Au dezvoltat un mecanism miraculos prin care îşi iau bucăţi de iubire şi afecţiune de la fiecare interacţiune şi fiecare voluntar. Apoi ştiu ei cum să facă un puzzle cu sens în sufleţelul lor. Ştiu, au învăţat că nu vor putea primi totul de la o singură persoană sau familie şi s-au adaptat ca să îşi găsească surse de iubire pentru rezervorul din sufleţelul lor.
Iubirea nu este însă singurul lucru care le lipseşte copiilor şi tinerilor din sistemul de protecţie.
Copiii au nevoie de experienţe, de viaţă alături de un adult sau alţi copii care să le dea un sens şi din care să înveţe. Au nevoie de modele de viaţă şi de ghidaj în carieră. Au nevoie de promisiuni împlinite. Au nevoie de „control”, să facă alegeri pentru viaţa lor, să-şi asume responsabilităţi, să decidă ce vor să facă şi să devină. Şi în tot acest proces au nevoie de suflete calde, dedicate şi răbdătoare care să-i ghideze şi să îi îndrume pentru a face cele mai bune alegeri şi a-şi „roda” acest mecanism de responsabilizare într-un mediu cât mai sigur pentru ei şi fără traume adiţionale.
Sensibilă şi atentă la tot ceea ce e frumos în această lume, Mihaela crede că voluntariatul nu este doar despre a dărui.
Voluntariatul este o autostradă pe care circulă foarte multă iubire în ambele sensuri. Ca voluntar primeşti infinit mai mult decât poţi să dăruieşti. Copiii sunt surse inepuizabile de inspiraţie şi dăruire. În lumea lor nu tocmai roz sau perfectă au învăţat să împartă, să le pese de ceilalţi, să se bucure de fiecare pas sau om din viaţa lor.
Nu există copii răi, există doar copii cu traume, copii nevăzuţi, neauziţi, neiubiţi aşa cum ar merita şi cum e dreptul fiecărui copil. Suferinţa îi transformă în ceva ce nici ei nu îşi doresc să devină, doar că nu ştiu altă cale. Nu e nimeni acolo care să îi ţină în braţe în cele mai grele momente şi să le zică că va fi OK şi că vor avea pe cineva alături. Ei au învăţat doar să supravieţuiască şi să se bazeze doar pe ei şi câteodată pe persoane nu tocmai sigure pentru ei.
La atelierele noastre de crafting şi pictură erau copii foarte agitaţi şi cu un comportament violent care se linişteau ca prin minune, se transformau instantaneu, lucrau frumos şi cu răbdare, colaborau… era o alchimizare totală de care se mira şi personalul centrului.
Să fii voluntar pentru copiii din sistemul de protecţie nu e mereu lapte şi miere.
Au fost multe momente în cei 7 ani în care m-am gândit să renunţ. Primul a fost chiar la început, când am fost alocată la un centru unde făceam alfabetizare cu copii mari, de 12-16 ani. Nu aveau niciun interes pentru ce aveau eu de zis. De multe ori nu puteam lucru cu ei pentru că erau veniţi de pe străzi şi în diverse stări extrem de problematice. Iar cel mai greu a fost când unul dintre ei a plecat din această lume din cauza unei supradoze.
Au fost mai multe momente grele, dar eu, când găsesc sens în ceva, mă duc total în acea direcţie, dau tot mai mult. Atât de mult încât la un moment dat, copiii mei au început să reacţioneze şi să îmi reproşeze că îmi pasă mai mult de copiii din centru decât de ei. Am luat atunci o pauză, am rărit vizitele, însă oamenii minunaţi din echipa Ajungem MARI au fost, ca întotdeauna, acolo să mă ajute. M-au susţinut şi m-au motivat până am revenit la capacitate maximă. Tot în acea perioadă m-am întâlnit pe stradă cu o fetiţă care nu mai era demult în centru. Mi-a sărit în braţe, mi-a zis că îi e dor de mine şi de activităţile pe care le făceam împreună şi că nu o să mă uite niciodată pentru că a învăţat atât de multe lucruri de la mine. A fost confirmarea de care aveam nevoie ca să revin.
Mihaela Alexandru nu se fereşte să vorbească despre momentele dificile pentru că ştie că e important pentru noii voluntari să ştie că există, uneori, şi acestea. Afirmă însă cu glas puternic că plusurile sunt cu mult mai multe.
Am avut o mulţime de beneficii în ultimii 7 ani, ce nici cu gândul nu gândeam. Zâmbetele, bucuria şi progresele copiilor mi-au adus foarte multă bucurie şi motivaţie să caut noi şi noi căi de a rămâne alături de ei. Am învăţat foarte mult, mi-am depăşit frici şi temeri, am crescut ca om, am câştigat un „trib” de bine şi prietenii pe viaţă cu voluntarii care împărtăşesc aceleaşi valori ca mine. Nu-mi imaginez viaţa mea fără voluntariat.