Unii dintre copiii care ajung în sistemul de protecţie au probleme reale în ceea ce priveşte comunicarea. Dacă în multe dintre cazuri este vorba de un efect al fricilor adunate de-a lungul anilor, în altele lucrurile sunt chiar şi mai complicate. Mihaela Prunaru este unul dintre logopezii care lucrează cu copiii şi tinerii instituţionalizaţi şi a acceptat să ne povestească puţin despre provocările pe care le întâmpină, dar mai ales despre lucrurile care aduc reuşitele.
Mihaela, care sunt cele mai mari provocări în lucrul cu copiii instituţionalizaţi?
Să îi susții emoțional. Să îi ajuți să se ajute. Să fii uneori dincolo de ecran, la sute de kilometri distanţă, în loc să fii lângă un copil de 7 ani care plânge pentru că tocmai i s-a comunicat că mama nu mai vine în vizită, așa cum îi promisese. Asta este foarte greu din puncul de vedere al omului, nu al terapeutului.
Povesteşte-mi puţin despre activitatea ta cu copiii sprijiniţi de Ajungem MARI. Cu câţi copii ai lucrat? Ce rezultate ai avut?
Am lucrat cu patru copii din București, două fete din Râmnicu Sărat, un băiețel din judeţul Buzău și o colaborare mai scurtă cu două tinere din Gorj.
Întreaga activitate a fost în online, chiar și după ridicarea restricțiilor impuse de pandemie, pentru că toți cei rămași în terapie la acea vreme erau din provincie, iar eu locuiesc în București. Lucrurile mergeau bine, era rutina noastră ce se schimba, erau materialul didactic și abordarea pentru a menține interesul pentru activități. În plus, colaboram foarte bine cu angajații și cu voluntarii Ajungem Mari, ce mergeau fizic în centre.
Paleta de diagnostice este diversă, toți copii/tinerii având tulburări asociate, precum:
- dislalie polimorfă;
- dislalie polimorfă cu deficit de atenție;
- dislalie polimorfă cu tulburări de scris-citit datorate dizabilității mintale medii și a deficitului de atenție;
- întârziere în dezvoltare în plan general cu dizabilitate mintală severă, unul dintre cei doi copii fiind nonverbal;
- dislalie polimorfă cu tulburări de scris-citit și hipoacuzie, intelect liminar;
- dislalie polimorfă cu tulburări de scris-citit datorate nestimulării corespunzătoare și a dizabilității mintale ușoare;
- tulburări de ritm și fluență a vorbirii cu dizabilitate mintală medie;
La unii dintre aceştia s-au corectat sunetele afectate, iar scrisul și cititul s-au îmbunătățit semnificativ, cea mai muncitoare dintre toți citind acum cursiv.
Dificilă a fost intervenția în cazul celor cu dizabilitate mintală, deoarece întâlnirile noastre erau insuficiente, imposibilitatea de a folosi instrumente logopedice pentru conştientizarea poziției corecte a aparatului fonoarticulator sau posibilitatea de a-l ajuta să simtă vibrația limbii ori jetul de aer emis au fost inconveniente care au diminuat eficiența intervenției terapeutice, chiar dacă uneori am avut suport, dincolo de ecran, din partea unui angajat al centrului sau al unui voluntar.
Jocul și valențele sale, materialele digitale interactive cu subiecte special alese pentru nivelul și preocupările fiecăruia m-au ajutat să motivez și să captez atenția copiilor/tinerilor către partea mai puțin prietenoasă a logopediei, care înseamnă muncă, perseverență.
Cel mai mult mă bucură că s-au deschis din punct de vedere emoțional pentru că este mai important să comunice ce simt și cum simt decât să comunice corect.
Ştiu că şedinţele de logopedie nu sunt doar un cumul de exerciţii care să rezolve problemele tehnice, ci este foarte importantă şi relaţia care se stabileşte între terapeut şi copilul care lucrează. Cum şi cât contează ea, în fapt?
Legătura dintre terapeut și copil/tânăr este extrem de importantă. După părerea mea, de ea poate depinde corectarea sau ameliorarea tulburărilor, mai ales când afectarea este severă, iar duratăa intervenției poate fi mare, chiar ani de zile.
Relația terapeut – copil/tânăr este importantă tocmai pentru că este nevoie de mult exercițiu, de conștientizare și diferențiere fonologică, de un echilibru inspir-expir, de o dezvoltare a motricității fine, suficientă pentru a deprinde scrisul sau mișcări ale aparatului fonator necesare impostării corecte a sunetelor deficitare și alte detalii care necesită atenție, concentrare, memorare, o dezvoltare a percepțiilor, motivației și așa mai departe. De aceea pot apărea la copil comportamentele neconstructive pe care le-am enumerat anterior: refuzul de a mai vorbi, agitația, furia, accentuarea hiperactivității etc.
Abordarea fiind bazată pe încredere, suport din partea terapeutului, muncă de echipă, respect de ambele părți, prietenie, atitudine pozitivă, metode și tehnici bazate pe joc cu materiale diverse, adaptate, se oferă logopatului condiții de a lucra cu sine, motivație, resurse interioare pentru a se corecta ori pentru a ameliora tulburarea.
Eu consider că orice om, nu doar terapeut ori profesor, care interacţionează cu un altul, mai ales dacă cel din fața ta este copil înrt-o situație specială, este firesc să aibă o atitudine deschisă, pozitivă, să arate respect, empatie, seriozitate, responsabilitate. Şi mai cred că dacă dorește cu adevărat să realizeze ce şi-a propus din start, are sorți de izbândă.
Ca logoped așteptările trebuie să fie setate pe capacitatea logopatului, pe nevoia acestuia. De exemplu, pentru unul dintre copii nonverbali ce avea o dizabilitate mintală severă ne-am propus formarea și dezvoltarea unui limbaj nonverbal funcțional și emiterea unor cuvinte precum „.da” şi ,,nu” în primă fază, pentru ca apoi să adăugăm alte obiective.
Păstrez legătura cu patru dintre copiii cu care am lucrat, care au propriul telefon și care pot suna oricând, știu că pentru ei sunt disponibilă și mă bucură orice apel, chiar dacă uneori pare că nu au motiv concret, nu au nevoie de o părere sau nu au neapărat de împărtășit o reușită.