Angelica Tăbăcaru este unul dintre voluntarii care ne arată mereu că viaţa trebuie şi merită trăită din plin de la început până la final şi că printre cele mai importante lucruri care să o caracterizeze trebuie să fie binele făcut. Iar doamna Angelica ştie exact cât de important e acest bine şi continuă să îl ofere celor din jur în fiecare zi. S-a alăturat echipei de voluntari Ajungem MARI din Roman la vârsta de 73 de ani, hotărâtă să îşi pună cunoştinţele şi pasiunile în sprijinul copiilor instituţionalizaţi. Iubeşte muzica, să citească, excursiile, istoria şi arta şi la fel de mult îi place să transmită din plăcerile ei şi copiilor la care merge săptămână de săptămână.
Am făcut voluntariat o viaţă. Îmi place să ajut, să educ, să dau din preaplinul meu şi altora. Îmi place să lucrez cu omul şi mai ales cu copiii. Să faci voluntariat înseamnă să ai cuvânt, să ai disponibilitate, să fii discret, să te implici şi să-i ajuţi pe cei ce au nevoie de tine. Voluntariatul de anul acesta a fost însă altfel pentru că în spate au fost nişte oameni minunaţi, care te ajutau la nevoie. Materialele puse la dispoziţie, întâlnirile lunare, precum şi experienţa mea didactică, cei 47 de ani petrecuţi în învăţământ, au ajutat foarte mult.
Iar după o viaţă întreagă petrecută în preajma copiilor, putem spune că experienţa Ajungem MARI este aproape firească.
Avem o mulţime de lucruri pe care le facem împreună şi mă bucur tare mult că este aşa: ajutorul la teme, discuţiile libere despre comportarea civilizată în diverse împrejurări (pe stradă, la şcoală, în societate, la concert sau teatru, într-un muzeu, în parc sau la picnic), discuţiile legate de comportarea cu un prieten şi evitarea unor consecinţe care te pot marca pe viaţă, formarea unor deprinderi de activitate gospodărească (curăţenia, aranjarea patului după utilizare, gătitul, aranjarea meseim ţinuta vestimentară la şcoală, la o întâlnire sau la un spectacol), utilizarea calculatorului şi a telefonului, evitarea necunoscuţilor, seriozitatea implicării în activitatea şcolară de care depinde viitorul lor, respectul faţă de cei ce se implică în viaţa ta atunci când ai nevoie.
Iar doamna Angelica Tăbăcaru mai are un secret. Ştie că învăţarea continuă te ajută să rămâi mereu atent la ceilalţi şi să îi înţelegi cu mai multă uşurinţă, face ca prăpastia dintre generaţii să dispară. Aşa că primeşte cu bucurie fiecare lecţie de la copiii cu care lucrează.
Am învăţat de la ei lucruri extraordinare: modestia, întrajutorarea, calmitatea cu care privesc anumite situaţii, bucuria cu care participă la teatru, la concertul de colinde pregătit împreună şi mersul la colindat de Crăciun şi Paşti, bunătatea lor în a-şi dona hăinuţele rămase mici sau, la rândul lor, de a face voluntariat, donarea de alimente pentru cazuri sociale sau la Şcoala de Vară din cadrul unei biserici. Niciodată nu s-au plânse că ajung să facă asta, deşi şi lor le lipsesc multe. Dimpotrivă! Înţeleg şi ei bucuria de a oferi.
Voluntara noastră din Roman spune că în ultimul an a avut parte de momente şi emoţii extraordinare.
Mi-am câştigat dragostea unor fete, eleve de liceu, aflate într-un moment greu. Am reuşit să o aduc pe drumul cel bun pe E., care ajunsese aici dintr-o familie numeroasă, extrem de săracă, plină de necazuri şi vicii, care o trimitea zi de zi la cerşit. La 14 ani era analfabetă, dar cu mine a învăţat puţin să scrie, să se semneze, să socotească şi în acest fel, a început să-şi dorească să meargă mai departe la şcoală, la Şansa a II-a. Pe Ş., ajunsă în clasa a XII-a, am reuşit să îi explic de ce nu ar trebui să schimbe liceul, aşa cum intenţiona şi să ducă şcoala respectivă la bun final, astfel încât să îşi ia diploma de calificare ca bucătar.
Sigur că nu e mereu uşor, dar pentru asta suntem noi acolo, să le arătăm că nu plecăm la fiecare pală de vânt mai puternică. Când E. refuza să scrie, să înveţe alfabetul, dorind să se întoarcă în familia abuzivă, m-am gândit că poate ar trebui să renunţ, că nu pot aduce schimbarea pe care mi-o doresc. Din fericire, am mers mai departe.
Pe de altă parte sunt şi dezamăgirile inerente peste care trebuie să treci şi să speri că ce ai plantat tu acolo se va simţi la un moment dat. L. a terminat clasa a XI-a ca premiantă cu coroniţă, este o tânără extraordinară, însă suferinţele din trecut, durerea pe care i-a provocat-o mama ei a făcut-o să ia o decizie pripită şi să părăsească centrul. Mi-a promis că va termina liceul, dar nu ştiu cum va putea face naveta şi să şi muncească, aşa cum are de gând. Cei de la centru i-au lăsat totuşi o portiţă şi se poate întoarce în următoarele luni, dacă doreşte. Astfel de momente te fac să te simţi foarte trist. E foarte dureros. Dar trebuie să mergem mai departe şi să înţelegem că e important să fim acolo pentru ei.