Andreea Mereuţă este unul dintre cei care spun mereu prezent atunci când e nevoie de oameni buni care să îi sprijine pe copiii din sistemul de protecţie. Merge săptămânal la copii şi participă la toate evenimentele organizate pentru ei, fie că vorbim de petreceri, strângeri de fonduri sau târguri. Pasionată de dezvoltare personală, yoga şi pictură, Andreea le transmite de mai bine de 5 ani copiilor din cunoştinţele, bucuriile şi blândeţea ei.
M-am înscris ca voluntar Ajungem MARI din dorinţa de a aduce o rază de speranţă în viaţa copiilor instituţionalizaţi prin exemplul personal.
S-a alăturat echipei de voluntari din Bucureşti în urmă cu 5 ani, iar începutul a fost cu multe emoţii.
După prima lună de voluntariat am mers la psihologul asociaţiei, tristă că eu nu sunt un voluntar bun, că eu nu am rezultate cu adolescentul cu care lucram. Atunci am înţeles că făceam o mare greşeală comparându-mă pe mine cu alţi voluntari, iar pe adolescent îl comparam cu mine la vârsta lui, eu având o copilărie normală. Preocupările mele erau legate de rezultatele şcolare, puneam accent pe obiectiv şi nu pe fiinţa firavă din faţa mea. Imediat ce am schimbat focusul de pe rezultat pe relaţie s-a schimbat şi atitudinea lui faţă de şcoală. Copiii instituţionalizaţi au nevoie de oameni care să îi accepte, să le ofere un spaţiu de siguranţă în care să-şi manifeste liber emoţiile şi când s-a stabilit o relaţie bazată pe încredere se lasă şi ei ghidaţi.
Iar când Andreea Mereuţă a conştientizat ce are de făcut ca să ajungă să îi înveţe a început, la rândul ei, să primească lecţii.
De la copii am învăţat să mă bucur de lucruri mici, să râd cu gura până la urechi, să apreciez oamenii care au adus o contribuţie în viaţa mea (ei tot timpul întreabă de voluntarii care s-au remarcat în viaţa lor) şi să mă joc.
Voluntariatul se află în top 5 valori personale şi în cadrul programelor Ajungem MARI m-am conectat cu oameni la fel ca mine, dornici să ajute şi să facă o diferenţă în comunitatea în care trăiesc. Deviza mea este: „ajutându-i pe alţii mă ajut pe mine.”
Cea mai puternică lecţie a fost însă momentul în care s-a gândit că trebuie să renunţe.
Încă mă emoţionează această amintire. Îmi amintesc cum într-o vineri am petrecut câteva ore ca să înţeleg, să rezolv exerciţii la matematică pentru ca a doua zi să fiu pregătită să le explic copilului. Când am ajuns la apartament mă primeşte referenta şi îmi spune că G. nu este acasă, a plecat şi nu ştie când se va întoarce. Nu era prima dată când aveam o întâlnire programată şi el nu era acasă. Mi-m luat rămas bun de la referentă şi în timp ce coboram scările mă gândeam: „Ce nerecunoscător! Să vină cineva să îl mediteze gratuit şi să nu aprecieze. Gata, renunţ! Eu nu am timp de pierdut în felul acesta.”
În faţa blocului l-am întâlnit pe G., singur, aşezat pe o bordură. Era foarte trist. M-am aşezat lângă el şi nu am apucat să spun un cuvânt când el, cu ochii în lacrimi, îmi spune: „Ştiţi, azi aşteptam să mă sune mama. Mi-a tot promis că mă sună şi uită mereu. De data aceasta sunt îngrijorat fiindcă o ştiu bolnavă.” Am stat în tăcere şi l-am ascultat, spoi mă întreabă: „Când mai veniţi să mă ajutaţi la teme?” Puteam să răspund: „Nu mai vin.”? Bineînţeles că nu. Am stabilit o nouă întâlnire şi am înţeles că simpla mea prezenţă l-a ajutat mai mult decât tema la matematică.
Citeşte şi: 10 ani de fapte bune: Justina Samoilă, asistent social – Ajungem MARI