Alexandra Dănciulescu are 21 de ani şi este studentă în anul 2 la Facultatea Sociologie şi Asistenţă Socială. În acelaşi timp lucrează într-un magazin de haine, ca să se poată întreţine şi spune că nimic din toate acestea nu i se pare greu. Are, în sfârşit, viaţa pe care şi-a dorit-o: învaţă ceea ce îi place, munceşte şi trăieşte pe cont propriu.
Am 2 libere pe săptămână de la muncă şi nu mi le iau niciodată în weekend. Mi le iau în timpul săptămânii ca să pot merge la facultate. În felul ăsta reuşesc să merg la cât mai multe cursuri şi să învăţ cât mai bine. Mă ajută foarte mult şi faptul că suporturile de curs sunt foarte bine făcute şi cu cât înveţi mai mult din ele, cu atât e mai uşor să iei o notă foarte bună.
A ales această facultate pentru că îi place foarte mult să lucreze cu copiii şi asta îşi doreşte să facă pe viitor. Un post de consilier şcolar i se pare că i s-ar potrivi mănuşă.
Viaţa Alexandrei nu a fost însă mereu atât de liniştită. La 4 ani ea şi surorile ei au fost luate de Protecţia Copilului după ce mama lor a fost prinsă la cerşit, cu ele, în repetate rânduri. Până la ieşirea din sistemul de protecţie a trecut pe la 3 asistenţi maternali şi nu a avut parte de prea multă afecţiune. Cu toate astea nu s-a lăsat pradă deznădejdii şi s-a concentrat pe ceea ce era important pentru ea.
Aşa a fost să fie viaţa mea! Cu toţii avem probleme în viaţă, fie că avem sau nu familie. Am văzut destule cazuri de copii crescuţi alături de mamă şi tată, dar fie cu un tată alcoolic, fie cu părinţii plecaţi la muncă sau cine ştie ce alte probleme. Necazuri pot să fie în orice situaţie.
Când au fost luate de lângă mamă cele 4 surori au fost separate. Ea a ajuns în aceeaşi casă cu cea mai mică, de care a avut grijă deşi ea însăşi era un copil. Avea numai 4 ani şi se comporta ca o mamă pentru sora ei, bebeluş: o schimba, îi dădea să mănânce, o supraveghea noaptea.
Acum, când mă uit în urmă, chiar a fost prea mult pentru un copil, cu siguranţă. Atunci însă nu mi se părea aşa. Luam lucrurile aşa cum erau: asta trebuia să fac, asta făceam. Până la urmă lucrurile astea m-au responsabilizat, m-au ajutat să învăţ să am grijă de mine şi de alţii.
La ultimul asistent maternal a ajuns fără sora ei mai mică, pe când avea aproape 14 ani. Abia aici a simţit că lucrurile sunt mai aşezate. Îşi putea vedea liniştită de şcoală şi, deşi înainte i se spusese că ar trebui să urmeze o profesională, să aibă o meserie, aici a fost încurajată să meargă la liceu şi apoi la facultate.
La limba română şi la biologie nu aveam probleme, dar matematica am lăsat-o la limită şi am picat Bacul în vară. Am făcut meditaţii cu un voluntar Ajungem MARI care, în mai puţin de 3 luni, a reuşit să mă facă să ajung de la mai puţin de 5, cât luasem la examen în iulia la 8, cât am luat în toamnă. Pentru că pierdusem şansa locurilor la buget am mai stat un an şi am dat anul următor admiterea la facultate, când am intrat fără probleme.
Meditatoarea ei, voluntar Ajungem MARI, a fost cea care a propus-o şi pentru bursă de studii, iar Alexandra s-a şi angajat, ştiind că asta e soluţia ca să fie pe propriile picioare. Acum îşi permite să îşi plătească chiria, să ducă o viaţă decentă şi să plece şi în concediu şi este foarte mândră de reuşitele ei.
E important să iei lucrurile aşa cum sunt. Eu nu mă gândesc la ce ar fi putut fi sau la ce aş fi putut avea. Eu mă gândesc la ceea ce pot să fac cu ceea ce am şi asta ar trebui să facă toţi copiii care ajung în sistemul de protecţie.
Eu am fost luată de lângă mama pentru că nu erau condiţii să mă crească şi am apreciat foarte mult faptul că am avut o farfurie de mâncare, un loc unde să stau şi şansa să învăţ. N-am considerat niciodată că sunt o cauză pierdută. Dacă am ajuns în situaţia asta înseamnă că Dumnezeu a avut un motiv, iar eu sunt cea care trebuie să schimb lucrurile pentru mine.